A fost odată...

Când, timpul, cerul și pământul
Nu vor, nu pot să mă mai vadă
Îmi strig numele să vină
Să stea ascuns în a mea haină.

Când cerul, timpul și destinul
Ecoul nu mi-l ia dovadă
Pe poartă pun multe zăvoare
Iar gândurile las să zboare.

Când timpul, soarta și cuvântul
Speranțele mi le înnoadă
M-așez tăcută la fereastră
Cerul mi-i eșarfă albastră.
Când timpul…destinul..cuvântul…

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Cum să te scot din mintea mea,

Când amintirile tale sunt ca un râu,

Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,

Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,

Cum să te scot din mintea mea?

Cum să te scot din mintea mea,

Când numele tău răsună în fiecare silabă,

Ca un ecou ce se îndepărtează,

Dar mereu revine, în fiecare noapte,

În fiecare zi, în fiecare vis?

Cum să te scot din mintea mea,

Când umbrele tale dansează pe pereți,

Când pasul tău încă răsună în inima mea,

Chiar și atunci când încerc să-l ascund,

Când mă pierd în zgomotele lumii?

Cum să te scot din mintea mea,

Când fiecare loc îmi amintește de tine,

Când parfumul tău plutește în aer,

Și în fiecare respirație te simt prezent,

Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești acolo, în toate culorile,

În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,

În fiecare pas pe care îl fac,

În fiecare clipă când mă gândesc la noi?

Cum să te scot din mintea mea,

Când dorul de tine devine un amestec de dorință

Și renunțare, o luptă între ce-a fost

Și ce nu va mai fi niciodată,

Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?

Cum să te scot din mintea mea,

Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,

Care nu se vindecă, dar se adaptează,

În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,

Fără să o pot ignora sau șterge?

Cum să te scot din mintea mea,

Când chiar și uitarea are chipul tău,

Și mi-e greu să mă desprind, să te las,

Chiar și atunci când simt că nu mai pot,

Când am învățat, într-un fel sau altul,

Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.

Cum să te scot din mintea mea?

Poate că nu trebuie.

Poate că tu vei fi mereu acolo,

Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,

Pe care o voi purta cu mine,

Până când voi învăța să trăiesc cu tine,

Chiar și când nu te voi mai căuta.

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

oscilând între

cumpărător și vânzător

traiul e anost-

indiferența la schimb

Astăzi, ca niciodată,

Sufletul e mai deschis.

Nu te mai aștept la poartă,

Nici să te mai văd în vis.

Am înțeles, pentru totdeauna,

Viața ne-a dat alt destin.

Tu rămâi, așteaptă o alta,

Să te scape de-al tău chin.

Ești ca împărțirea la zero,

Suflet nedefinit.

A mea inimă te rog iart-o,

Fericirea și-a găsit.

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Am scris versuri pentru tine,

Despre ceea ce eu simțeam,

Vina toată-mi aparține,

Păcatul meu, că te iubeam.

Scriam povești de tine pline,

Scriam ceva ce nu erai,

Vina toată-ți aparține,

Păcatul tău, că nu iubeai.

N-am așteptat nestemate,

O floare mi-era de-ajuns,

Vina la doi se-mparte,

Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

În poiana înseninată

De cu seară greieri cântă

Iarba moale-n talpa vie

Te-nfioara și încântă.

Iar, când totul pare sfânt

Și când liniștea se lasă,

Se aude, slab în crâng,

Un glas de mogâldeață.

Era ea, înmiresmată,

Cu petalele-i vioaie,

Regina Nopții, cine alta

Se trezește in miez de noapte?

Am auzit astă vară

Pe când un corb cerul brăzda

Că lăcusta îi spuse melcului

Tot ce șoarecele știa

Care, la rândul lui,

Pestele și broasca-i spuse

Că ei știau toată povestea

Despre cea din miez de noapte 

Căci era așa din vremea

Pe când cocoșul ouă făcea,

Iar pinguinul putea să zboare

În zone tropicale iarna.

Ea a fost o mică floare,

Ca oricare, dar altfel,

Într-o seară, cu raza-i vie,

Luna vede micuța blândă,

Frumusețea ei plăpândă,

Dragostea, inima o-nmoaie.

De dimineață, Soarele,

Nici bine nu apare-n boltă

Căci greierele, pe umăr sare

Și-i șoptește de-a lui sortită

Că pe seară, se iubea

Cu o floare obișnuită.

Înfuriat și egocentric

Îi lasă cerul Lunii

Să ia cu ea toată lumina

Și stelele și norii .

Luna a făcut nuntă

Cu floarea cea obișnuită

Pe tron de stele, încoronată

Să-i fie-n veci regină.

Și așa, a apărut ea,

Cea mai răsărită între flori,

Gardianul nopții tainice,

Regina stelelor.

Curajul...

Mă dezmorțește,

Mă stârnește,

Dar nu sunt Harap din poveste

Să mă lupt pentru regate, 

Să fiu slugă, să fac fapte

Și să mor, dar să învii,

Nu e stilul meu!

Iubirea...

Mă orbește,

Mă robește,

Dar nu sunt Ana a lui Ion

Să fiu bătută, chinuită,

Să plâng după o iubire sfârșită,

Să mor și nimeni să nu plângă,

Nu e stilul meu!

Frumusețea...

Mă lovește,

Mă mândrește,

Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,

Să am faimă și avere,

Să fiu acuzată de-al meu soț,

Că nu-s fidelă și-l înșel,

Nu e stilul meu!

Enigma...

Se distinge bine,

Stilul eu nu mi-l găsesc.

Nu sunt slugă, iubită sau soție,

Nu am regate, pământ, avere,

Dar cine sunt eu??

Să mă judec nu e stilul meu!