Regina Nopții
În poiana înseninată
De cu seară greieri cântă
Iarba moale-n talpa vie
Te-nfioara și încântă.
Iar, când totul pare sfânt
Și când liniștea se lasă,
Se aude, slab în crâng,
Un glas de mogâldeață.
Era ea, înmiresmată,
Cu petalele-i vioaie,
Regina Nopții, cine alta
Se trezește in miez de noapte?
Am auzit astă vară
Pe când un corb cerul brăzda
Că lăcusta îi spuse melcului
Tot ce șoarecele știa
Care, la rândul lui,
Pestele și broasca-i spuse
Că ei știau toată povestea
Despre cea din miez de noapte
Căci era așa din vremea
Pe când cocoșul ouă făcea,
Iar pinguinul putea să zboare
În zone tropicale iarna.
Ea a fost o mică floare,
Ca oricare, dar altfel,
Într-o seară, cu raza-i vie,
Luna vede micuța blândă,
Frumusețea ei plăpândă,
Dragostea, inima o-nmoaie.
De dimineață, Soarele,
Nici bine nu apare-n boltă
Căci greierele, pe umăr sare
Și-i șoptește de-a lui sortită
Că pe seară, se iubea
Cu o floare obișnuită.
Înfuriat și egocentric
Îi lasă cerul Lunii
Să ia cu ea toată lumina
Și stelele și norii .
Luna a făcut nuntă
Cu floarea cea obișnuită
Pe tron de stele, încoronată
Să-i fie-n veci regină.
Și așa, a apărut ea,
Cea mai răsărită între flori,
Gardianul nopții tainice,
Regina stelelor.
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: Ramona Elena Glodeanu
Дата публикации: 25 мая 2024
Просмотры: 690
Стихи из этой категории
Melancolie de George Bacovia în maghiară
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Melankólia
Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...
És a vad fa üvölt -
Hangzik a fülkagylóban egy bumm,
A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.
- Figyelj, te, oké, kicsim!
Ne sírj és ne félj...
Halld, milyen keményen a mélyből,
Neki a föld hív minket...
Despre mine și ploaie
O aud sunând în geamul meu,
O simt atâta de plăcut pe piele,
Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său,
Si să alunec printre picături și gândurile mele.
E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea
Alcătuită din mii și mii de picături
Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine
Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.
Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele
M-am îndreptat încet spre casă mea din munți
Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe
Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.
Prin toamna-n tunecoasa...
E toamna cad frunzele,prea trist nelinistit
De vint sint risipite-n aer,usor purtate-n vint
Si vin dureri plin de vapaie nealinate
Fiind tomana si cu jale in inimile toate.
Oare cind va fi si cald sa nu mai ploaie ,
Durerea, sa nu ma doboare va fi oare?
Fiind suflata de o miscare incetisor
De raiul frunzelor fioare imie dor.
De plinsete rasuna tara si -e ecou
E dor de nepasare ce e dor?
Pleaca pasarile cu ele i-au si amintiri
Durere,lacrimi si suspin in sir...
Speranță-mi pun!
Acum zâmbesc și-mi este bine
Că soarele ziua mă încălzește,
Dar frică-mi e că vine iarna
Cu gerul ei ce mă-ngozește.
Păstrez în suflet mare tristețe
Çă verdele se duce-n maroniu,
Iar versul meu este bacovian
Când rând pe foi încerc să scriu.
Copacii plâng că ramu-i dezgolit
Și parcă te îndeamnă să-i jelești,
Pe jos e catifea moale de frunze
Ce te îmbie puțin să te-odihnești.
E frig și toamna este tare târzie
Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,
Și griji îmi fac că anii tot se scurg
Rapid precum e un torent de ape.
Speranță-mi pun în primăvară
Când ochiul îmi va râde iarăși,
Văzând cum totul prinde viață
Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Semnele toamnei
Se așterne în poala toamnei
A naturii frunză galben-ruginie.
Miresmele strugurilor și a prunei
Se pregătesc pentru domnie.
În grădina de legume de la curte
Se etalează gogonelele și gogoșarii.
Castravetele și varza dau concerte
Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.
Mustul dulce care inspiră simfonia,
Pastrama mânuind arcușul pe grătar,
Compun arii animând monotonia
Și ardeiul acompaniază exemplar.
Mărul, nuca și cu para
Se împreună într-un dans
În livadă auzind fanfara
Iar gutuia joacă preferans.
Melancolie de George Bacovia în maghiară
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Melankólia
Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...
És a vad fa üvölt -
Hangzik a fülkagylóban egy bumm,
A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.
- Figyelj, te, oké, kicsim!
Ne sírj és ne félj...
Halld, milyen keményen a mélyből,
Neki a föld hív minket...
Despre mine și ploaie
O aud sunând în geamul meu,
O simt atâta de plăcut pe piele,
Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său,
Si să alunec printre picături și gândurile mele.
E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea
Alcătuită din mii și mii de picături
Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine
Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.
Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele
M-am îndreptat încet spre casă mea din munți
Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe
Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.
Prin toamna-n tunecoasa...
E toamna cad frunzele,prea trist nelinistit
De vint sint risipite-n aer,usor purtate-n vint
Si vin dureri plin de vapaie nealinate
Fiind tomana si cu jale in inimile toate.
Oare cind va fi si cald sa nu mai ploaie ,
Durerea, sa nu ma doboare va fi oare?
Fiind suflata de o miscare incetisor
De raiul frunzelor fioare imie dor.
De plinsete rasuna tara si -e ecou
E dor de nepasare ce e dor?
Pleaca pasarile cu ele i-au si amintiri
Durere,lacrimi si suspin in sir...
Speranță-mi pun!
Acum zâmbesc și-mi este bine
Că soarele ziua mă încălzește,
Dar frică-mi e că vine iarna
Cu gerul ei ce mă-ngozește.
Păstrez în suflet mare tristețe
Çă verdele se duce-n maroniu,
Iar versul meu este bacovian
Când rând pe foi încerc să scriu.
Copacii plâng că ramu-i dezgolit
Și parcă te îndeamnă să-i jelești,
Pe jos e catifea moale de frunze
Ce te îmbie puțin să te-odihnești.
E frig și toamna este tare târzie
Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,
Și griji îmi fac că anii tot se scurg
Rapid precum e un torent de ape.
Speranță-mi pun în primăvară
Când ochiul îmi va râde iarăși,
Văzând cum totul prinde viață
Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Semnele toamnei
Se așterne în poala toamnei
A naturii frunză galben-ruginie.
Miresmele strugurilor și a prunei
Se pregătesc pentru domnie.
În grădina de legume de la curte
Se etalează gogonelele și gogoșarii.
Castravetele și varza dau concerte
Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.
Mustul dulce care inspiră simfonia,
Pastrama mânuind arcușul pe grătar,
Compun arii animând monotonia
Și ardeiul acompaniază exemplar.
Mărul, nuca și cu para
Se împreună într-un dans
În livadă auzind fanfara
Iar gutuia joacă preferans.
Другие стихотворения автора
Singuratic
Și dacă aș vorbi cu luna
Și aș cânta sumbru-n arcuș,
Mi-ar fi sufletul furtuna
Ce lăsă-n urmă pași de tuș.
Și alinări de ar mai fi
Pe parcursul vieții mele,
Inima mi-aș jertfi,
Să-ți pot uita și numele.
Fericirea de-aș găsi
Ca să nu te mai aștept,
Te-aș lăsa, te-aș părăsi
A mea cale s-o îndrept.
Viață cu amărăciune
Și de lacrimi plină,
Scrie eul cu-n tăciune
Versuri pline cu lumină.
Cuprins de frică-n întuneric
Și-nsetat de foc,
Muză, ecoul liric,
Șoapte suave puse-n joc.
A vieții
În a vieții adiere,
Glasul tău rămâne-n loc,
Și privirea, cea din toc,
Veșnică plăsmuire.
În a vieții cărări,
Ai urmat un șir de stele,
Risipita-i fost în ele,
Iar eu cu ochii după zări.
În a vieții amintiri
Tu nu ai plecat,
Mă aștepți în cerdac,
Cu colaci și prăjituri.
În a vieții sentimente
Tu, bunica tuturor,
Coci veșnic la cuptor,
Inimile suferinde.
În a vieții rugăciune,
Vreau să fii din nou aici,
Noi nu mai suntem mici,
Dar să ne mai ții lipiți de tine.
Voi iubi, cândva, din nou
Voi iubi, cândva, din nou,
Va semăna cu tine, poate,
Glasul tău, subtil ecou,
Te regăsesc în tot și-n toate.
Mi-ai fost dor atâtea nopți,
Mi-ai fost dor atâtea veri,
Te-am pierdut în alte vieți
Când priveam spre nicăieri.
Voi iubi, cândva, din nou,
Sub stele mii și paznici aștri,
Mereu în umbră, un ecou,
Dragostea mea, cu ochi albaștri.
Judecata
Curajul...
Mă dezmorțește,
Mă stârnește,
Dar nu sunt Harap din poveste
Să mă lupt pentru regate,
Să fiu slugă, să fac fapte
Și să mor, dar să învii,
Nu e stilul meu!
Iubirea...
Mă orbește,
Mă robește,
Dar nu sunt Ana a lui Ion
Să fiu bătută, chinuită,
Să plâng după o iubire sfârșită,
Să mor și nimeni să nu plângă,
Nu e stilul meu!
Frumusețea...
Mă lovește,
Mă mândrește,
Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,
Să am faimă și avere,
Să fiu acuzată de-al meu soț,
Că nu-s fidelă și-l înșel,
Nu e stilul meu!
Enigma...
Se distinge bine,
Stilul eu nu mi-l găsesc.
Nu sunt slugă, iubită sau soție,
Nu am regate, pământ, avere,
Dar cine sunt eu??
Să mă judec nu e stilul meu!
Doar un gând
Născută din pământ și apă,
Copilul Lui Dumnezeu,
Curat, sufletul meu,
Supus să cadă în groapă.
Păcatele din neam în neam
Ce mă urmăresc din umbră,
Simfonie sumbră,
Cu ele inima-mi hrăneam.
Aș fi vrut să fiu secundă,
Să fiu o clipă pe pământ,
Sau o adiere de vânt
Care-n trestii să se ascundă.
Îndrăznesc să cred în toate
Și în câte nu există,
Eu, simplă artistă,
Cu mii de vise întunecate.
O nouă eu...
Astăzi, ca niciodată,
Sufletul e mai deschis.
Nu te mai aștept la poartă,
Nici să te mai văd în vis.
Am înțeles, pentru totdeauna,
Viața ne-a dat alt destin.
Tu rămâi, așteaptă o alta,
Să te scape de-al tău chin.
Ești ca împărțirea la zero,
Suflet nedefinit.
A mea inimă te rog iart-o,
Fericirea și-a găsit.
Singuratic
Și dacă aș vorbi cu luna
Și aș cânta sumbru-n arcuș,
Mi-ar fi sufletul furtuna
Ce lăsă-n urmă pași de tuș.
Și alinări de ar mai fi
Pe parcursul vieții mele,
Inima mi-aș jertfi,
Să-ți pot uita și numele.
Fericirea de-aș găsi
Ca să nu te mai aștept,
Te-aș lăsa, te-aș părăsi
A mea cale s-o îndrept.
Viață cu amărăciune
Și de lacrimi plină,
Scrie eul cu-n tăciune
Versuri pline cu lumină.
Cuprins de frică-n întuneric
Și-nsetat de foc,
Muză, ecoul liric,
Șoapte suave puse-n joc.
A vieții
În a vieții adiere,
Glasul tău rămâne-n loc,
Și privirea, cea din toc,
Veșnică plăsmuire.
În a vieții cărări,
Ai urmat un șir de stele,
Risipita-i fost în ele,
Iar eu cu ochii după zări.
În a vieții amintiri
Tu nu ai plecat,
Mă aștepți în cerdac,
Cu colaci și prăjituri.
În a vieții sentimente
Tu, bunica tuturor,
Coci veșnic la cuptor,
Inimile suferinde.
În a vieții rugăciune,
Vreau să fii din nou aici,
Noi nu mai suntem mici,
Dar să ne mai ții lipiți de tine.
Voi iubi, cândva, din nou
Voi iubi, cândva, din nou,
Va semăna cu tine, poate,
Glasul tău, subtil ecou,
Te regăsesc în tot și-n toate.
Mi-ai fost dor atâtea nopți,
Mi-ai fost dor atâtea veri,
Te-am pierdut în alte vieți
Când priveam spre nicăieri.
Voi iubi, cândva, din nou,
Sub stele mii și paznici aștri,
Mereu în umbră, un ecou,
Dragostea mea, cu ochi albaștri.
Judecata
Curajul...
Mă dezmorțește,
Mă stârnește,
Dar nu sunt Harap din poveste
Să mă lupt pentru regate,
Să fiu slugă, să fac fapte
Și să mor, dar să învii,
Nu e stilul meu!
Iubirea...
Mă orbește,
Mă robește,
Dar nu sunt Ana a lui Ion
Să fiu bătută, chinuită,
Să plâng după o iubire sfârșită,
Să mor și nimeni să nu plângă,
Nu e stilul meu!
Frumusețea...
Mă lovește,
Mă mândrește,
Dar nu sunt Ela Gheorghidiu,
Să am faimă și avere,
Să fiu acuzată de-al meu soț,
Că nu-s fidelă și-l înșel,
Nu e stilul meu!
Enigma...
Se distinge bine,
Stilul eu nu mi-l găsesc.
Nu sunt slugă, iubită sau soție,
Nu am regate, pământ, avere,
Dar cine sunt eu??
Să mă judec nu e stilul meu!
Doar un gând
Născută din pământ și apă,
Copilul Lui Dumnezeu,
Curat, sufletul meu,
Supus să cadă în groapă.
Păcatele din neam în neam
Ce mă urmăresc din umbră,
Simfonie sumbră,
Cu ele inima-mi hrăneam.
Aș fi vrut să fiu secundă,
Să fiu o clipă pe pământ,
Sau o adiere de vânt
Care-n trestii să se ascundă.
Îndrăznesc să cred în toate
Și în câte nu există,
Eu, simplă artistă,
Cu mii de vise întunecate.
O nouă eu...
Astăzi, ca niciodată,
Sufletul e mai deschis.
Nu te mai aștept la poartă,
Nici să te mai văd în vis.
Am înțeles, pentru totdeauna,
Viața ne-a dat alt destin.
Tu rămâi, așteaptă o alta,
Să te scape de-al tău chin.
Ești ca împărțirea la zero,
Suflet nedefinit.
A mea inimă te rog iart-o,
Fericirea și-a găsit.