Lumina Paștelui

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Vreau să te uit, dar nu pot, e prea mult,

Prea adânc mi-ai intrat, prea adesea te-ascult.

Ești fumul ce urcă din gânduri tăcute,

Ești glasul ce-mi sună din vise pierdute.

Mi-e dor și când plouă, și când e senin,

Căci toate-mi vorbesc despre tine, sublim.

Te simt când pășesc prin orașul pustiu,

Când lumea e-n grabă, iar eu doar târziu.

Vreau să te uit, dar mi-e plin universul

De tine – de râsul, de pașii, de versul

Pe care-l rosteam când eram amândoi,

Când timpul curgea fără teamă, în doi.

Ți-am scris mii de scrisori pe hârtie de vânt,

Le-am aruncat nopții, dar tot nu te frânt.

Te văd peste tot, în vitrine, în fețe,

În gesturi străine și-n simple povețe.

Te port într-un colț, acolo, în piept,

Unde dorul se face un cântec nedrept.

Unde inima bate, dar sună ciudat –

Parcă cere un nume ce nu l-a uitat.

Vreau să te uit, dar te-aud cum respiri

În liniștea serii, în vechi amintiri.

Ai fost visul meu, și e greu să te-alung

Când toate din mine spre tine se strâng.

Mi-am promis că e gata, că nu te mai chem,

Dar gândul ți-e patimă, dorul e-un stem.

Mă mint că mi-e bine, că viața-i normală,

Dar tu ești cu mine – și-acum, și în șoapta finală.

Vreau să te uit, dar nu pot, n-am putere,

Să rup o iubire ce-a fost mângâiere.

Ai fost răsăritul din toate apusuri,

Ai fost alinarea din mii de supusuri.

Ți-am scris chiar și azi, dar n-am trimis…

Am șters tot ce era, dar nu ce mi-ai scris.

Am lăsat doar durerea, cu tine, cu noi –

O luptă ce arde și-aduce nevoi.

Vreau să te uit, dar rămâi printre rânduri,

În lacrimi ce cad tăinuite pe gânduri.

Și dacă te-aș șterge din piele, din ochi,

Tot ți-aș simți urma în pașii mei roși.

Căci unele iubiri nu se duc nici cu vreme,

Rămân tatuaje sub piele, sub semne.

Și poți să te minți că nu-ți mai pasă,

Dar inima strigă ce mintea apasă.

Vreau să te uit… dar poate-i mai bine

Să-nvăț să trăiesc cu tine-n mine.

Să nu te mai caut, dar nici să te-alung –

Să fiu împăcat, deși sufăr și plâng.

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

Toți cred că sunt bine,

Cu zâmbetul pe buze,

Dar în adâncul meu e o mare de umbre,

Pe care nu o vede nimeni.

În fața lumii mă fac puternic,

Dar în interior mă clatin,

Toți cred că sunt bine,

Căci nu arată nimeni ce-i din spate.

Tăcerea mea e vocea care strigă,

Frica mea e mascată de curaj,

Toți cred că sunt bine,

Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.

Toți cred că sunt bine,

În spatele fiecărui pas,

Mă ascund în spatele unui zâmbet,

Fără să-i las să vadă ce mă apasă.

În jurul meu e zgomotul vieții,

Dar în sufletul meu e liniște,

O liniște grea, plină de neînțeles,

Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.

Toți cred că sunt bine,

Căci ochii mei spun altceva,

Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,

Fiecare privire mă adâncește mai mult.

Când mă uit în oglindă,

Văd o față străină,

Cine e cu adevărat „eu”?

Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?

Seara, când totul se calmează,

Mă simt gol, fără forme,

Toți cred că sunt bine,

Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.

În fiecare zi mă joc cu cuvintele,

Le dau forme, le fac să strălucească,

Dar în spatele lor se ascunde o durere,

O durere pe care nimeni nu o poate atinge.

Toți cred că sunt bine,

Pentru că am învățat să ascund,

Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,

Se află un întreg univers de neliniște.

Și mă întreabă lumea ce fac,

Eu doar răspund „bine”,

Dar în liniștea nopții,

Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.

Toți cred că sunt bine,

Dar eu sunt doar o umbră,

O umbră care aleargă după o lumină,

Ce pare mereu prea departe.

Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,

Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,

Dar până atunci, toți cred că sunt bine,

Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.

Toți cred că sunt bine,

Căci nimeni nu vede ploaia,

Care cade peste sufletul meu,

Și mă face să mă pierd tot mai mult.

Păcatul ne e lege,

Cârtim şi judecăm,

Minţim cu sânge rece

Şi-ntruna ne certăm.

Îi prigonim pe ceilalţi

Şi aspru-i pedepsim,

Când am putea aproape

De ei, mereu să fim.

Şi ne-nfruntăm confraţii

Şi moartea le dorim,

Le aducem acuzaţii

Şi rău de ei vorbim.

Şi pacea nu ne place,

Suntem răzbunători

Şi mari războaie facem

De mult prea multe ori.

Şi te-njurăm Hristoase,

În loc să ne rugăm

Şi lungi piroane-n oase,

Zeloşi îţi împlântăm.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să nu greşim,

Când Tu, de fapt, Isuse

Vrei să ne mântuim.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să ne iubim,

Când noi, de fapt, Hristoase,

Vrem să Te răstignim.

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu să învii!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu învia!

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu iubi!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu ierta!

Hristos a înviat!

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

Ramurile verzi de finic

Și de salcie-n prorocie,

Oamenii purtîndu-le tainic

Înmânate-s apoi cu dărnicie.

Trei zile și trei nopți sfinte,

În ore, minute și multiple clipe

Să le-mparți, ca bun părinte,

Cu cei dragi și dor să se-nfiripe.

Cele șapte taine spuse de Paști,

Aflate de creștini prin Apostoli,

Învățături divine să-nsușești

Că-s aduse din cer de către soli.

În spiritul sărbătorilor pascale

Se-așterne masă îmbelșugată.

Sufletul cântă pe note muzicale

Iar ființa cu natura-i conjugată.

Gîndurile se-nobilează feeric,

Inimile toate se deschid în floare,

Magic împrăștiindu-se generic

Și armonia pe toți să-nconjoare.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Oare de ce omenirea a dorit,

Ca Tu să fii pe cruce răstignit,

Când pe pământ ai fost trimis,

Să mântuiești și nu să fii ucis

Fecioara preacurata te-a născut,

In locul sfânt, doar de magi știut,

 Capii vremii au vrut să te omoare,

Dar ai scăpat, fugind peste hotare

Mulți copilași născuți au fost uciși,

Crezând că printre ei te vei găsi,

Și nu știau că spre Egipt, Tu ai plecat,

Din Betleem, de magi fiind salvat

Călătoria a fost una destul de grea,

Și Tu ai îndurat, spre a înfăpui lucrarea,

Așa cum Tatăl Cel Ceresc a hotărât,

Și multe ai mai îndurat, de lume ocărât

Pe drumul dus, întors și mai apoi,

Minuni s-au întâmplat cu cei în nevoi,

Pe mulți în suferință i-a vindecat,

Iar drept răsplată, ei l-au condamnat

Mulți au dorit să-l ducă la pieire,

Zicând că face mult rău la omenire,

Dar adevărul era că pierd din putere,

Și sunt împiedicați, oameni să-nșele

Trădarea s-a făcut printr-un sărut,

De Iuda dat, pentru arginți vândut,

Și de la Ana la Caiafa a fost purtat,

Și în mod josnic judecat, crucificat

Sentința dată a fost la răstignire,

Pe cruce-ntins, legat și pironire,

Când apă însetat, epuizat El a cerut,

Oțet și fiere i s-a dat pentru băut

Durerea l-a răpus și duhul și l-a dat,

Fiind în peștera cea rece îngropat,

Intrarea cu o piatră grea a fost blocată,

Și paza de soldați romani asigurată

Minunea s-a produs, IIsus a Inviat,

La Cer cu slavă mare s-a înălțat,

Și șade Sus la dreapta Tatălui,

Veghind ca noi să nu cadem pradă..

păcatului!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

IISUSE, ce mult ne iubești

Frumosul zilnic ni-l dăruiești

Chiar dacă ceru-i întunecat

Cu stele pentru noi l-ai luminat

Chiar dacă negru e pământul

Pentru noi cu flori l-ai colorat

Și pe cruce de spini însângerat

TU și necredinciosul ai iertat

Creștinii în cor spre cer ți-au cântat:

HRISTOS, HRISTOS A INVIAT!

Iar cântul, în jurământ s-a preschimbat:

ADEVĂRAT A ÎNVIAT! ADEVĂRAT…!

Înălțându-te la Tatăl Ceresc

Oamenii poruncile ți le primesc

Îmbrățișați într-un creștin norod

Spre cer rugăciunea și-o slobod :

,,TATĂL NOSTRU CEL CERESC,,.