El este viu

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

Lumina coboară din cerul senin,

Biblia ne arată drumul divin.

Cu dragoste și răbdare în inimă,

Sufletul se înalță spre pace și lumină.

Hristos a înviat! 

Creştine,

Oriunde-ai fi să-ți fie bine!

Şi de nu ai, ori ai cu cine,

Mereu El te va îndruma de bine.

Trăim, glumim, hulim, păcătuim,

Prin grai şi faptă de-i greşim,

Înalță rugăciune de căință.

În gând, un gând şi o făgăduințā...

Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...

Aseară-m fost să iau lumină,

Din locul sfânt și binecuvântat,

Și-am ascultat slujba în tihnă,

Să înțeleg ce s-a-ntâmplat

Lumina a venit din întuneric,

Adusă din lăcaș la noi de preot,

În jurul nostru totul era feeric,

Și-am încetat de-a face zgomot

În liniște s-au aprins lumânări,

Și-am așteptat rostit cuvântul,

Cu toți am purces la închinări,

Atenți ca flacăra să nu o fure vântul

Slujba sacralității a început,

Cu predica despre moarte-nviere,

Și-apoi văzduhul a fost străbătut,

De milenara axiomă ,,Hristos a Inviat",

iar noi în cor ,,Adevărat a Inviat"

....................................

An de an în biserici ne adunăm,

Și către Domnul rugăciuni înalțăm,

Unii pe alții aici noi ne iertăm,

Dar din păcate ce-am spus

uităm,...și din nimic,

iar ne certăm!

Hristos a înviat este vestea

minunată ,transmisă din om în om

cu bucurie și voie bună .

Oameni dragi vă salut și eu

Cu urări de bine :Hristos  a înviat !

Natura moartă, ofilită,
Acum este înflorită.
În jurul nostru tot renaște,
Vestind Sărbătorile de Paște.

Clopotele bat anume
Cheamă lumea să se-adune
Este Vinerea cea Mare,
Zi neagră cu plâns și jale.

Iisus a fost crucificat,
Deși mort, a înviat.
Să fim iertați de păcate
Și cu sufletele curate.

Prin posturi și rugăciuni,
Devenim creștini mai buni.
Nu prin mesele bogate
Încărcate de bucate!

Și cu sufletul curat,
Slăvim "Hristos a înviat"!

- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.

De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.

Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.

Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.

Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.

Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.

Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,

Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...

- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.

Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?

Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?

Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.

Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.

De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.

Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.

În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.

Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.

Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.