Petale moarte-vii colorate

Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,

stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.

Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,

pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.

N-am unde să mă întorc,

acasă nu-i decât o idee răsuflată,

un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.

Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?

Mă gândesc să merg spre nord,

unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,

sau poate spre sud,

unde soarele e o cruce ce arde visătorii.

Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,

un gol ce nu se umple niciodată.

Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,

să ridic pereți din aer

și ferestre din tăceri,

să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.

Dar cui să-i spun „bun venit”

într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?

Vreau să plec, dar plec degeaba.

Drumurile-s doar iluzii,

un puzzle lipsit de margini.

Poate că locul meu nu există.

Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.

El crede că-i vânt și că zboară departe,

că nimeni nu-i poate citi mersul lin,

că poate să uite, că poate să scape,

că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.

Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,

iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.

El fuge de dor, dar în inimi sculptate,

rămâne un nume, în stânci abătut.

Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.

Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,

povara trecutului arde, l-arată—

și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

Îmi aduc aminte astăzi 

De iubirea noastră, toată 

Chiar de era ne-mpartasita

Noi doi, o simțeam, pe toată 

Îmi cautai privirea blândă

Si sperai sa nu te las

N am putut să-ți spun atunci

Ce simțeam cu-adevărat

Ma durea atât de tare

Știam, nu te pot avea

Doar ca sufletul meu parca

Tot mereu, mereu spera

Imi spuneam ca poate odată

Într-o zi, nu știam cand

Voi avea iarăși puterea

Sa te pot privii zâmbind

Totuși am decis in taina

Trist, Sa te las sa pleci

Căci eram rănit într-una

De al iubirii sentiment

Dar nu pot scăpa de tine

Te zăresc mereu, mereu

Vreau doar sa dispari și pace

Sa dai sufletului meu

Tu ti ai continuat viata

Dar am doar o întrebare

Cand pe el tu îl privești

Te gândești la mine oare?

Sau poate doar m ai uitat

Ai reușit sa treci peste

Ajută-mă si pe mine

Scoate ma tu din poveste... 

Pleacă, nu ma mai privii

Lasă ma - n singurătate

Căci am sufletul pustiu

De iubire si de pace

Acum, cred ca am înțeles, 

Ai o inima de gheata 

Ce i capabila sa înghețe 

Încet încet a mea speranța 

Eu nu-ți mai răspund la zâmbet 

In zadar îți întorci capul 

Lasă ma re rog pe mine 

N am nevoie de iubire. 

Căci tu nici nu realizezi 

Cat de mult rau mi ai făcut 

Pentru tine a fost un joc 

Dar pe mine m a durut. 

Vei pleca,pentru o fecioara mai buna decat mine

Ma vei parasi pentru cea care nu poate sa iti ofere

Ce ti-am daruit eu,este mai mult de frumoasa ,

Dar eu....am fost painea si vinul si norocul tau

Ca mine nu e nici una ,nu o mai gasesti asa om.

I-am vesnicia si lasam asa cum sunt, si sa plang

Sa te uit pentru totdeauna ,fiindca prea mult rau ,

De ce nu gandesti ce ai lasat in urma ta

Te inchin in fata unui alte zeita ,

Dar nu ma vei uita.

Nu te blestem,dar nici nu te urasc ,fiindca de ce?

Doar cea ce o iubusti,sper sa aiba grija ,

Asa cum am avut eu,sa aiba si ia grija

Cat am atras eu in relatie asa sa traga si ia cu tine

Sper sa fii fericit si sa nu o pararasesti .

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om

Și-așa am avut eu nevoie de tine

Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas

Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.

M-ai judecat cu tăceri neclintite

Cu vorbe reci, născute din neant...

În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite 

Eram un chip străin pe-al tău ecran.

Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă 

Sub acuzații cu glas înfiorător ....

Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă

Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.