În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,

Luna veghează, un orb luminescent,

Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,

În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.

În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,

Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,

Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,

Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.

Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,

Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,

În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,

A vântului ce șoptește în taină printre crengi.

Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,

Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,

În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,

În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.

Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,

Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,

Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,

Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.

În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,

Se scrie o poezie a frumuseții efemere,

Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,

O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.

Din mâini ce ar fi trebuit să aline,

Vine disprețul, rece ca o gheață.

Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,

Doar o așteptare, o tainică dorință.

Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,

O taxă pentru vindecare, o umilință.

Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,

Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.

Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,

Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.

Promisiuni false, diagnostice inventate,

Totul pentru a stoarce bani din suferință.

Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?

Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?

Doar lăcomia și dorința de putere domină,

Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.

O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,

Ci și de corupție și lipsă de moralitate.

O lume unde vindecarea are un preț,

Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.

Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.

Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.

Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,

Și care cred cu tărie în puterea binelui.

Către acești medici îmi îndrept recunoștința,

Pentru omenie, compasiune și profesionalism.

Ei sunt lumina care străpunge întunericul,

Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.

Roșu pulsând, a vieții izvor,

În vene curge, neobosit rotor.

Dar când se scurge, picătură cu picătură,

Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.

Fiecare strop, o fărâmă din tine,

Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.

În roșu aprins, se oglindește sufletul,

Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut

.

Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,

Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.

Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,

Că viața va învinge, și vei trăi.

Sângele, esența, dar și amintire,

A luptei pentru viață, a durerii sincere.

Și când se oprește curgerea, și inima tace,

Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

Încă o strofă îți dedic 

Acuma spre asfințit 

Chiar de nu-ti mai însemn nimic 

Ai fost tot ce mi-am dorit 

Îmi ești Luna dintre stele

Chiar și crucea din morminte 

Ai fost și-n brațele mele 

Asta mi-o aduc aminte 

Ai fost,dar cine știe 

Când tu vei revenii 

Ești într-o călătorie 

Ce la mine s-ar oprii 

Și dacă nu ,nu i păcat

Atâta doar tu să știi 

Niciodată n-am plecat 

 Iar mereu te voi iubii

Normal că-mi pare rău 

Poate e reciproc sau nu

Ai fost și tu la pieptul meu 

Și mi-ai simțit sufletu'

Ce l-am avut si ți l-am dat

Fără returnare 

Poate că sunt vinovat 

Poate că mă doare 

Termin cafeaua rece 

Termin și poezia 

Timpul mereu tot trece 

Dar nu și veșnicia

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

Daca tot aveți timp,căutați să înțelegeți și să demontați teoriile mai marilor "zei ai științei",Darwin, Isaac Newton, Einstein,Galileo, Aristotel și alți semnatari ai altor "teorii sigure și eficiente", în baza cărora suntem mânați,de ei, care-s ca noi,culmea!

Ridicați întrebări și încercați să înțelegeți fenomenele cu mintea voastră,astfel ve-ti ajunge sa ignorați calculele "sigure și eficiente.

Combateti "știința sigură și eficientă" pe toate palierele,atunci se va declanșa un seism social al gândirii și a înțelegerii ,când noi OILE, incepem să gândim cu materia noastra cenusie!!!Ieșiți din șabloane,din normele impuse ...și alfel vă va fi dat, să vedeți mediul si soclul pe suprafața căruia ne ducem existența,decât cum ne tot "învață elitele"!

Aveți curaj și gândiți critic!

Ținem minte "citate memorabile" de acum mii de ani,și culmea, nu ne amintim mai nimic de acum 3-4 ani!😂😂😂

Nici măcar viața nu e "sigură și eficientă"!

ți-aș spune că lacrima ta e tulbure

ca vinul nelimpezit

dar m-ai privi pe deasupra

impersonal

imprecis

de unde și până unde să-mi dau eu cu părerea

cu ochii mei imobili și sticloși de pește încremenit în undiță

că ar exista un motiv

și n-ar fi decât o furtună într-n pahar de apă

nespălat

unde ai mai văzut tu o femeie să lăcrimeze tulbure

ți-aș spune că tocmai am văzut asta în ochii tăi umezi

la trecerea gândului prin dreptul inimii

în general  îmi place să cred în ceea ce văd

auzul presupune și alte variabile complicate

precum tichia de mărgăritar

la circ pierzi dimensiunea ludică a existenței

sau nu

habar n-am

până la urmă nu contează decât trecerea ireversibilă a timpului

căderea prăpăstioasă a lacrimii

.

e clar că spusele mele n-au temei dialectic

iar obiecțiile tale par simple bășici de săpun metafizic

adevărul e undeva între cadavrele însângerate ale minților noastre

niciodată nu poți ține în lanțuri o lacrimă

și să pretinzi că e un cusur al sufletului

chiar și orbii plâng uneori

dar  nu-și văd lacrimile

ți-aș mai spune doar că nu eu sunt vinovat de imperfecțiunile ființei umane

și că omul ar trebui să trăiască în armonie cu toate defectele lumii…

Ce ne-am face
fără instinctul
de a ne opri….
Am fi infiniți
și cu noi durerea.
Ce ne-am face
fără dorința
de a uita…
Am fi răstigniți
și cu noi tăcerea.
Ce ne-am face
fără lacrima
din plâns…
Am fi secați
și cu noi iubirea.

O fi de-ajuns că ne-nțelegem?
Că suntem doi într-un întreg,
Când inima-ntr-o lume-a ei trăiește
Și mă-ntreb: ce-i lipsește?

De ce mereu se zvârcolește,
Și-n piept tresare,
Și râvnește...

Suntem făcuți pentru o singură iubire?
Și, dacă da, de ce cădem în alte simțuri?
De ce ascultăm ce zic alți ochi?
De ce fiori în inimă și-n gânduri?
Pentru a suferi?

Și, dacă da, atunci de ce?
Pentru a iubi?
Și, dacă da,
De ce ne dăruim cu-un „Da” doar unei singure ființe?

O fi de-ajuns?
Și, dacă da,
De ce râvnim?