Esența vieții
Roșu pulsând, a vieții izvor,
În vene curge, neobosit rotor.
Dar când se scurge, picătură cu picătură,
Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.
Fiecare strop, o fărâmă din tine,
Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.
În roșu aprins, se oglindește sufletul,
Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut
.
Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,
Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.
Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,
Că viața va învinge, și vei trăi.
Sângele, esența, dar și amintire,
A luptei pentru viață, a durerii sincere.
Și când se oprește curgerea, și inima tace,
Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.
Стихи из этой категории
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Din nimic în nimicuri
Din aroma nimicului se așternă durerea lăsată de om și orice s-ar întâmpla nimic n-ar mai fi la fel.
Din acele nimicuri o să se împrăștie ca atomii,nevăzuți.
Mamaie
Bre mamaie,
Tu ca o mamă pentru mine ai fost,
M-ai ingrijit şi spălat
M-ai hranit şi educat,
Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat
Cu umorul tău m-ai inveselit.
Aşa brusc ai plecat,
Cand nimeni nu se astepta.
Ai lasat in urma o familie incompleta
Rănită de plecarea ta
Plângând de dorul tau.
M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.
Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,
Cum ne strigai fără oprire, pânâ venea cineva,
Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin
Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat
Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".
Vreau să-ti spun că-mi pare rau
Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad
Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.
Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"
Dar n-am făcut-o
N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.
Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă
Doar că, mâine am vorbit doar eu...
Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,
Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,
Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...
Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd
Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.
Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd
Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut
Şi că n-am stat cu tine mai mult
Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...
Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.
Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...
Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤
Serenitate
Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților
adormiți
puțini au privilegiul să verse o lacrimă
pe-o bucată de fildeș
într-un cimitir al elefanților singuri
din care lipsesc crucile de piatră
florile vii
dragostea omului
înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp
neîngropate
de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților
umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului
aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator
.
elefanții își plâng și ei morții ca și noi
oamenii
îi poartă cu dânșii zile întregi
pe cei bolnavi și bătrâni
îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie
aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă
când vântul lovește fără milă în inima pietrei
se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe
și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași
.
Sst!
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Din nimic în nimicuri
Din aroma nimicului se așternă durerea lăsată de om și orice s-ar întâmpla nimic n-ar mai fi la fel.
Din acele nimicuri o să se împrăștie ca atomii,nevăzuți.
Mamaie
Bre mamaie,
Tu ca o mamă pentru mine ai fost,
M-ai ingrijit şi spălat
M-ai hranit şi educat,
Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat
Cu umorul tău m-ai inveselit.
Aşa brusc ai plecat,
Cand nimeni nu se astepta.
Ai lasat in urma o familie incompleta
Rănită de plecarea ta
Plângând de dorul tau.
M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.
Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,
Cum ne strigai fără oprire, pânâ venea cineva,
Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin
Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat
Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".
Vreau să-ti spun că-mi pare rau
Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad
Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.
Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"
Dar n-am făcut-o
N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.
Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă
Doar că, mâine am vorbit doar eu...
Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,
Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,
Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...
Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd
Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.
Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd
Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut
Şi că n-am stat cu tine mai mult
Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...
Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.
Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...
Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤
Serenitate
Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților
adormiți
puțini au privilegiul să verse o lacrimă
pe-o bucată de fildeș
într-un cimitir al elefanților singuri
din care lipsesc crucile de piatră
florile vii
dragostea omului
înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp
neîngropate
de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților
umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului
aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator
.
elefanții își plâng și ei morții ca și noi
oamenii
îi poartă cu dânșii zile întregi
pe cei bolnavi și bătrâni
îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie
aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă
când vântul lovește fără milă în inima pietrei
se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe
și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași
.
Sst!
Другие стихотворения автора
Medicul roman
Din mâini ce ar fi trebuit să aline,
Vine disprețul, rece ca o gheață.
Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,
Doar o așteptare, o tainică dorință.
Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,
O taxă pentru vindecare, o umilință.
Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,
Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.
Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,
Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.
Promisiuni false, diagnostice inventate,
Totul pentru a stoarce bani din suferință.
Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?
Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?
Doar lăcomia și dorința de putere domină,
Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.
O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,
Ci și de corupție și lipsă de moralitate.
O lume unde vindecarea are un preț,
Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.
Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.
Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.
Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,
Și care cred cu tărie în puterea binelui.
Către acești medici îmi îndrept recunoștința,
Pentru omenie, compasiune și profesionalism.
Ei sunt lumina care străpunge întunericul,
Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Dictatura magistratilor
În săli reci, cu legi în mână,
Magistrați își scriu destinul,
Salarii mari, pensii de-o seamă,
Puterea-n mână, fără milă.
Sentințe grele, fără de rost,
Justiția-i oarbă, fără de glas,
Dictatură tăcută, fără de seamă,
Într-o lume unde dreptatea-i moartă.
Poporul tace, supus și trist,
În fața legilor nedrepte,
Magistrații-și joacă rolul,
Într-un teatru al absurdului.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Jocul cu anii
Într-o țară cu legi scrise în nisip,
Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,
Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,
Un drept sfințit, un venit garantat.
Unii primesc, cu bucurie-n suflet,
O pensie măruntă, un dar de la stat.
Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,
Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.
Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,
Între cei bogați și cei săraci, departe.
Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,
Se fură ani, se-adaugă noi praguri.
Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,
Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.
O nedreptate crudă, o rană adâncă,
În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.
Medicul roman
Din mâini ce ar fi trebuit să aline,
Vine disprețul, rece ca o gheață.
Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,
Doar o așteptare, o tainică dorință.
Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,
O taxă pentru vindecare, o umilință.
Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,
Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.
Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,
Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.
Promisiuni false, diagnostice inventate,
Totul pentru a stoarce bani din suferință.
Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?
Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?
Doar lăcomia și dorința de putere domină,
Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.
O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,
Ci și de corupție și lipsă de moralitate.
O lume unde vindecarea are un preț,
Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.
Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.
Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.
Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,
Și care cred cu tărie în puterea binelui.
Către acești medici îmi îndrept recunoștința,
Pentru omenie, compasiune și profesionalism.
Ei sunt lumina care străpunge întunericul,
Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Dictatura magistratilor
În săli reci, cu legi în mână,
Magistrați își scriu destinul,
Salarii mari, pensii de-o seamă,
Puterea-n mână, fără milă.
Sentințe grele, fără de rost,
Justiția-i oarbă, fără de glas,
Dictatură tăcută, fără de seamă,
Într-o lume unde dreptatea-i moartă.
Poporul tace, supus și trist,
În fața legilor nedrepte,
Magistrații-și joacă rolul,
Într-un teatru al absurdului.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Jocul cu anii
Într-o țară cu legi scrise în nisip,
Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,
Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,
Un drept sfințit, un venit garantat.
Unii primesc, cu bucurie-n suflet,
O pensie măruntă, un dar de la stat.
Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,
Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.
Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,
Între cei bogați și cei săraci, departe.
Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,
Se fură ani, se-adaugă noi praguri.
Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,
Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.
O nedreptate crudă, o rană adâncă,
În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.