In fiecare zi

Cand simți ca vrei sa spui ceva

Te uiți în jur..si te lovește nimenea,

Atunci trebuie sa vorbești cu tine

Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.  

Încerci sa auzi prin negrul tot

Te strigi pe nume..dar în zadar, 

O voce străină ar răspunde parcă

Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.  

Mai stai o vreme..tu ceva gândești

Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești, 

Nu ai făcut nimic decat sa aștepți 

Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!  

Cauți în gânduri să aduci lumină, 

Trezirea doar din mintea ta răsare

Cand dai tot negrul la o parte

Si îl faci pe nimeni, tu..să apară. 

Tu cu nimeni apoi te așezi

La masa gândurilor ca sa înțelegi 

Că cel ce nimeni odată a fost

Ești tu, același cu care azi vorbești.

Nu am nicio explicaţie pentru penuria asta de viaţă

înainte o găseai şi la taraba din colț

ce vremuri!

( nu trebuia decât s-o băgi între două felii de pâine!)

cumpărai cât te ţineau baierele pungii

e drept, fără nicio garanţie

la jumătate de preţ e indecent  să ceri şi acte,

o iei aşa cum este și-o înregistrezi

la Starea Civilă

 să apari în statistici,

să fii acolo

Statul ăsta nu operează decât cu statistici,

câţi cumpără, câţi vând, câţi pierd

dacă nu eşti acolo,

nu eşti nicăieri

nu exiști

la bordel nu te-ntreabă nimeni de sănătate

vrei dragoste, cumperi o felie de dragoste,

te aşezi la rând unde se-nfiripă o coadă,

nu-i nicio ruşine

ruşinea se vinde şi ea la liber

nici nu-ţi  poţi imagina câte se vând şi câte se cumpără

pe sub mână 

niciodată însă n-a fost o asemenea evaziune

la  taraba cu inimi 

nimeni nu plăteşte tva şi impozite

pe inimi

decupezi anunţul din ziar şi formezi un număr:

alo!!!

Mai aveţi vreo inimă proaspătă?

Da, domnule!

Dar o tibie?

Avem şi tibie,

numai că este de femeie şi se dă la pachet cu un iepure...

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

In noaptea adâncă

Un înger negru coboară,soptindu-mi:

Tu știi?,timpul zboară...

Și pleoapa-mi se zbate,

Tresar-al meu suflet,

M-agat de lumina vieții,

Cu sete aștept a dimineții speranța,

Mi-e frig și mi-e frica,

A morții aripa in zare se-arata,

Pun mantia speranței pe mine,

Mi-e bine,mi-e bine,

Acuș răsăritul iar vine

Si-alung-a apusului neagra pata..

să nu-mi spui că ai mai vrea și o bucată de cer

pe lângă inima mea

ar fi prea mult

nu-mi cere ce nu-ți pot da și nu-ți poate da nimeni

lista ta de dorințe a ajuns la sfârșit

e timpul să te uiți și peste lista mea

scurtă

cu un singur punct

„primeștie-mă în sufletul tău

să dorm acolo o noapte!”

atât

e destul de puțin și nu există nicio primejdie

să rămân dincolo de noaptea aceasta

fiindcă eu sunt ca o pasăre

îmi place mai mult albastru infinit al cerului

decât orice

urăsc colivia în care ai vrea să mă închizi

dar parcă aș intra înăuntru o noapte

(când nu mă poți expune prietenilor tăi

ca pe un papagal pornografic!)

să văd cu ochii mei ce schelete ascunzi

în debaraua ta sinistră

a gândului…

Cu chipul blând,

Cu ochi adânci,

Bunicul înger îmi era,

În căsuța mica dintre stânci 

Cu glas duios îmi povestea..

Și prin păduri noi colindam,

Și ce frumos râul curgea,

Și când fierbinte se ruga 

In a satului bisericuța 

In ochii mei un sfânt părea..

Acum s-a stins,

Era un înger pământean,

Acum,e-n cer.

Iubirea mea e vie înca,

Cât mi-aș dori să îl revăd cândva,

Mi-e-atat de dor,

Și lacrima e grea..

Hai,spune-mi,

Nu-i așa că el e-o stea?

Privesc spre cer în noaptea-adanca:

Bunicule,nicicând nu te-oi uita..

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

Într-o țară cu legi scrise în nisip,

Unde timpul se scurge și-n ceasuri de ghips,

Bătrânii așteaptă, cu părul cărunt,

Un drept sfințit, un venit garantat.

Unii primesc, cu bucurie-n suflet,

O pensie măruntă, un dar de la stat.

Alții rămân goi, cu mâinile-n buzunar,

Și-și plâng soarta amară, fără-ncetar.

Un joc al șanselor, o roată care-nvârte,

 Între cei bogați și cei săraci, departe.

Cu legi schimbate, ca într-un joc de cărți,

Se fură ani, se-adaugă noi praguri.

Și-n timp ce unii trăiesc în lux și splendoare,

Alții se-mbracă în haine de doliu, cu oarecare.

O nedreptate crudă, o rană adâncă,

În sufletele bătrânilor, care plâng în tăcere.

Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta

În Colchester Essex, cariera ai creat

Cu forță și convingere, visul tău ai atins

Și visele tale acum s-au împlinit.

Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie

Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire

În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,

Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.

Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,

Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.

Iubirea mea te va purta mereu în gând,

Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.

Prin noaptea lină dansează fulgi,

Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.

În tihnă cad, în hore de iarnă,

Povești nescrise în inimi se întemeiază.

Aerul rece îmbracă lumea-n alb,

Pământul doarme sub un văl înzăpezit.

Fulgi mari, ca stele căzătoare, 

Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.

În liniștea lor, se aștern cu gingășie,

Povești de iubire, de vis și bucurie.

Fulgi mari ce zboară în vântul serii,

Pe drumul lor, desenează magie.

Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,

Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.

Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,

În taină, în inimi, e permanent adăpat.

În zborul lor efemer, povestesc tăcut,

Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.

Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,

În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.

Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.