Pentru tine, nu pentru ei

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Inima mea, un cerșetor rătăcit,

Caută fluturi în plasa timpului,

Răsărit de dorințe în nopțile eterice,

Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi

Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine 

Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă

Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit

Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita 

Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin 

Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea 

Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,

Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,

Un vânt mic, subțire,

Care șuiera numele tău.

Te-am căutat în oase, în coastele mele,

Le-am spart cu dalta disperării,

Dar erau albe și goale –

Colivii fără păsări.

Sângele nu mai curge,

Se preface-n ceară, încet,

Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă

Care curge din ochii mei.

Te-am căutat în carne,

Dar carnea mea a devenit hârtie –

Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,

Doar litere deformate, care urlă.

Aș vrea să mă smulg din mine însumi,

Să mă descompun în cioburi,

Poate sub bucăți voi da de tine,

Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.

Dar tu ești absența.

Un paradox, o rană care nu are corp.

Ești ploaia care cade pe mare,

Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.

Și totuși, te scriu.

Pentru că, în lipsa ta,

Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,

Care te strigă,

Care te înghite,

Care te așteaptă.

Sunt trei forțe mari în lume

Gândirea ,speranța   și cutezanța ,

Cele trei s-au întânlit

Și  în cor au hotărât :

Pentru noi nu sunt hotare.

Putem cutreera  pământul

Precum ploaia ,precum vântul

Fără pașaport  sau viză .

Dacă avem așa putere,

Să le dăm și altora

Să se bucure  de ea !

Tocmai ,cred că a venit vremea.

Apele-s învolburate

Mulți scrâșnesc din dinții ,

Lumea tace suferindă

De s-ar vedea în oglindă?...

Mă compătimesc pentru durerea ce-o port în piept,

Oare când armura grea o dau pe-ntreg

Când voi simți că sunt în viață, ca sunt un întreg?

Poate într-o zi… dacă scap, dacă trec.

Nu știu dacă-am fost cândva fericită,

Doar am jucat rolul fericiri , mințind amăgită.

De nu m-aș mai simți singură-n locurile pline,

Să pot să adorm în liniște, nu doar în zgomotul ce-l port în mine.

Simt cum mă sufoc în aerul tăcut,

De parcă nimeni n-a fost aici, nimeni n-a trecut.

Mă-nec în adevăruri pe care le-ascund,

De cuvinte ce îmi e frică să le spun.

E al naibii de greu să tot încerc să mă ascund,

Mi-e teamă de slăbiciunea care-i ca un gând

Îmi șterg lacrimile înghețate cu mâna mea,

Zâmbesc fals, de parcă nimic nu mă durea

Aș vrea să urlu cât de mult mă frâng,

Dar vina îmi rupe fiecare plămân.

Aș vrea să strig cât de adânc mă taie,

Și cum rănile mi se vindecă doar când ploaie

Port aceeași mască prostească mereu,

Să simt că trăiesc… e un drum mult prea greu.

Egoistă aș zice, să-mi doresc ceva al meu,

N-am stiut niciodată ce m-ar face fericită, ce clișeu…

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!

În cer imagini de metal

Acorduri calde de coral

Un râs de vis diametral,

Cuprins în fiecare stal.

Viciu sau moral

E cert, în cer nu e scandal.

Acolo totu-i tropical,

Aici, zodiacal.

Doar omul este imoral

Speriat de tot ce e normal,

de orice lucru colosal,

el este doar banal.

Traieste in material

isi face haine din tantal

si zeii strigă clar Halal!

la' cest spectacol mondial!

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

Nu cred in îngeri,nu cred in stele,

Sunt prizonier al vieții,

Obligat să simt și să mor..

Dumnezeu nu poate fi crud,

Așadar,zilele curg infernal,

In zare,umbra negrului final..

Dumnezeu poate fi doar imparțial,

Așadar,nu sper la salvare,

Știu că tentaculele morții mă vor nimici și pe mine.

De ce raiul?

Pacea neființei e la fel de dulce.

Mi-e frica doar de trecerea dintre aici și acolo,

Cu o secundă înaintea morții voi fi în iad,

Cu o secundă după,in rai,

Dar nu cel cu îngeri,ci cel fără grai,

Ca un somn fara vise..

Asta cred,de aceea nu lupt pentru nimic,

Nu sper la rasplata de apoi,

Trubadur trist,ce știe că viața

E un fum ce se risipește..

Lasă-mă să dorm,sa nu mă mai trezesc,

Viața e o cruce,ce paradox,

O port pe spiritul meu de ateu..

Unde ești tu,Zeu?,

Sa iei suferința,nonsensul și spaima..

Îmi trag pașii trist,cu durere,și greu,

E noapte în zare,și-n ultima filă din cartea vieții,

Dar sunt obligat să ajung la ea,

O,viața,te blestem,cu inima rece și grea..