Același cântec vechi, pe care îl știți deja

Mai ții minte zilele-n care,

Vânam răsărituri de stele polare?

Când drumul, cu carnea sfâșiată de zare,

Era călăuza picioarelor tale?

Îmbătat din șoapte mai tari decât votca,

Te iubeam disperat sub luna lui Lorca.

Noaptea se scade, lumina e goală,

Ca într-o transă chirurgicală –

Sunt umbra din umbră, caut în lună,

Ochii tăi negrii ca zarea-n furtună.

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Stranie iubire, ca o sinucidere intre copertile unei carti,

Noi doi, facuti din carnea noptii, aprinzand focul imaginar,

Noi, fara falsitatea demnitatii, salbaticind in placeri,   

In  milioane de volti, cand infinitul,

se dezintegreaza sub tutela  lui Paul Dirac,

Stele mantelate in corpuri antice, coroane nedeterminate,

care atarna in cozile de foc ale quasarilor,

Femei stranii, barbati stranii, danseaza pe strazi,

Aceasta noapte e facuta pentru a aprinde focul imaginar,

Aici si acum, sub milioane de volti.

Lent ne sustragem timpului, cum corbii se sustrag gravitatiei,

Controland abisul, parasind abisul,  lasandu-ne purtati,

De voluptati mai tulburi decat gradinile infernului,

In gratia naturala a lui Stravinksy, in lampa de petrol a Annei Petrova,

Ca intr-un film cu revolutii, cu crime sangeroase si eroi, 

Din infernul generatiei noastre ne ridicam pana la Frumusete,

In ultima zi dinaintea nebuniei, toti anii nostri stansi in compresia unei cochilii,

Stralucesc ca niste perle, pe care maestrii le privesc descumpaniti,

Gasind dificil sa le clasifice, sa le studieze si apoi sa le claseze.

 O.T.

Cred că am fost greșit înțeles.

Dreapta socotință și virtutea

Nu mi-au fost niciodată prietene.

Eu nu voiam altceva decât să vagabondez,

Printre vulcani extatici cu creste împietrite;

Întins pe capota unei rable, să fumez o pruncucigașă,

Ca tigrii bengali sau ca avalanșele,

Să trăiesc în pustiu, rănind cu picioarele mele,

Depărtările, până la carne.

Luna lui Lorca sau o femeie neagră,

Să fie cafeaua tare cu care adorm

În zațul zilei, când milioane de ochi

Mă privesc pentru totdeauna. 

N-am plănuit nimic din toate acestea.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Nu vreau să se mai strige pe metereze

Ca teama din conștiință să se elibereze.

Forma răului ivită prin negură de fum

Să nu fie descoperită doar postum.

Vreau să îmbrățișăm mereu azurul

Și pe cerul vieții s-apară trubadurul.

La case aburul fumegând din coșuri,

Dar să nu bubuie explozii din hățișuri.

Să poți admira, în liniște, poienile

Unde, tenace, să-nlături buruienile.

Să privești gâzele și păsările în zbor

Și să asculți susurul unui râu șerpuitor.

Lanul de grâne s-abunde ogorul,

Pâine aburindă să scoată cuptorul,

Prin livezi să culegem pomii fructiferi,

Să căutăm bogății în munții metaliferi.

Așa să menținem, prin slove, credința

Hrănind cu multă iscusință conștiința.

Prezentul să ne fie un bun argument

Și pentru viitor un înțelept testament.

În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.

Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.

Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.

Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.

Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.

În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.

A song that made sense many years after 🖤

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..

poezia este singura specialitate de carne

fără proteină

care nu te îngrașă și nu faci gută

voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni

acoperea dor jumătate din preț

așa că am mai dat o sută nenorocită

soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma

pute

nici câinele n-o mănâncă

să vedem

Grivei scheună și-o rupe la fugă

fug toți câinii și pisicile din cartier

o arunc în tigaia cu aburi

și adaug un plic de piper

toate vietățile dinăuntru

încep să zbiere

să recite viersuri din Mihai Eminescu

(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)

și Nichita Stănescu

(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)

psihatru mă privește cu ochii holbați

ești dus de-a binelea

omule

ce vrei să-ți mai fac

”Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!” îi răspund

Te iubesc,omule!

Știi de ce?

Pentru că cred în lumina din tine!

Să-ți spun ceva:Ești frumos!

Zâmbești,nu-i așa?

Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!

Ghicesc?

Și sufletul îți zâmbește acum.

Ești minunat,și tu știi!

Doar că lumea uneori 

Ne otrăvește cu gândul ei gri.

Eu iubesc inima ta 

Pentru că știu ca din sămânță iubirii 

Rasare lumina din tine..

Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..