Zbor de pescăruș

Nu pot să nu recunosc împăcată,

Că viața-i un afluent al Destinului,

Și nimic în lume nu aduce vreodată

Schimbarea dulceții sau amarul pelinului.

Rațiune, fapte, sentimente adunate din mers

Pot să coloreze în nuanțele hazardului

Destinul hărăzit de Univers

Și viața să urmeze calea curentului.

Atunci când admiri natura sub un cer senin

Și gândurile-s purtate de adieri de vânt,

Întreaga ființă se înobilează cu-un superb divin,

Iar totul este scris într-un elan fără de avânt.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

So pleased to see you every day,

To hear your voice,

To keep my soul

Deep into your eyes.

So good to feel you,

To reach your spirit,

And find the falls

Of your loving part.

Close your eyes and dream

Travelling around yourself.

Your thoughts in dark

Reveal next morning bright.

Seek for your human force,

Embrace always the heart.

You'll realise the Heaven

And you'll find a sensitively life.

Astăzi, ca niciodată,

Priveam îngândurată

La stropii grei de ploaie

Ce se scurgeau șiroaie.

Vedeam cum trecătorii

Doreau s-alunge norii.

Dar ropotul de ploaie

Curgea mereu șuvoaie.

Treceau femei grăbite,

Cu rochile boțite

De-a ploii ape reci

Ce acopereau poteci.

Bărbați cu ochii triști,

Aidoma măștilor de artiști,

Cu pași umili și repezi

Se adăposteau sub lespezi.

Dar totul prinde viață

Când norii ca o ceață,

Lăsându-i loc să treacă

Pe soare îl dezbracă.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Lumina înfruntă orice întuneric

Ca Soarele în lobul său sferic,

Ce îți dăruiește energia în viață

Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.

Depășești cu putere, ardoare

Orice eveniment care doare.

Lupți cu întunericul malefic

Și îți dorești un climat benefic.

Identifici s-apuci o cale măiastră

Precum a cerului culoare albastră.

Încerci să descoperi în suflet

Un drag sentiment și răsuflet.

Întunericului din noapte

Stelele și Luna-i sunt înțelepte,

Transformându-i paradoxul

Astfel ca magia să fie influxul.

Lumină-n suflet și în minte,

Iubire ce nu se dezminte.

Petreci momente fără de cusur

Chiar dacă părul ți-este sur.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

Luându-mi buchetul de lalele,

știusem că urma a cumpăra,

flori deja moarte

știam ce soartă aveau deja zămislite-n față

le vedeam însă, colorate și voioase,

ignorând legătura lor ruptă cu viața

lalelele au murit de a binelea,

zac acum întinse făr’ de  suflare,

pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului

nu m-am îndurat să le curm suferința,

le-am lăsat să se ispășească, în tăcere

lalelele și-au dat ultima suflare,

acum o săptămână jumătate

nu-mi mai plac, sunt hidoase

după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase

numai creaturile oarbe

însă le luasem deja așa,

deja secătuite,

le apreciasem mai mult,

cât încă nu-mi spuneau vădit,

că ar fi ofilite

vedem viața unde-i doar moarte,

găsim speranța în gânduri deşarte

consimțim să iubim doar cele frumoase

uitând că în fine, si ele vor cădea late

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.