Sărăcie

Afară plouă. Și-n mine se revarsă.
Cerul și sufletul-mi curg laolaltă.
Și-i frig în oase, în minte, în toate,
Iar viața mi se zbate, în tristețe să-noate.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

Este ora 4:32.
M-am trezit la auzul bastonului ce lovește gratiile celulei, dar nu sunt pereți, cătușe, lanțuri — în mintea-mi, care mă ține captiv.
Ca de fiecare dată, interogatorul își face prezența: noaptea, care se transformă în torționar.

Dar e tăcută — își urmează metodic ritualul binecunoscut.
Precum unui criminal, mi se aduc la cunoștință faptele, fiecare gând suprimat își așteaptă rândul să apară în lumina reflectorului.
Mă întreabă de ce-am ales tăcerea când trebuia să vorbesc, de ce am iubit fără curaj, de ce am privit cum zilele se scurg fără să le trăiesc, de ce nu mi-am urmat visele...
Mă apăr prost. Mă contrazic. Mă trădez.
Măcinat de tortura acutizantă, mărturisesc și ce n-am făcut — iau asupra mea totul, cu speranța că se va termina mai repede, că verdictul va fi, poate, mai puțin chinuitor.
Apoi, din disperare, încep să fantazez: mă văd realizat, înțeles, ascultat, provoc interes — într-o lume unde nu mai tremur când vine seara.

Dar noaptea râde. Știe că mint, că delirez.

Batjocoritoare, îmi retează aripile, visele.

Amorțit de durere, îmi pierd conștiința.
Este ora 8:36.

Respir.

Încă o noapte a trecut.

Stat-am să contemplu spre ce avea să vină,
Și-n calea vieții, printre suspine,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că poverile zămislite de omenire,
Puse-n drumul fericirii fictive,
Măcinat-au caractere cândva integre.

Și la ce bun să mă-nrobesc?
Când omul dispare, și-n locul lui apare
O mască cioplită de minți avare,
Ce nu mai caută decât bunăstare —
O figură fără formă, fără fond,
Ce nu-și mai recunoaște propria înfățișare.

Și totuși, mă întreb: ce mai pot face?
Când rațiunea-mi e pusă la încercare,
Iar valorile morale se frâng în disperare.
Dar în clipele rămase de luciditate,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că, deși lumea mă numește
Ostil, putred, hidos,
Adevărul… a fost mereu pe dos.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

În lumina oglindită-n ape
Din care ochii așteaptă să se adape,
Un spectacol stă să-nceapă —
Ziua, dându-și ultima suflare,
Pregătește magistrala reprezentare.

Ființe vestite-n ale dansului nonconformist,
Musculițe dănțuie dezinhibate de instinct,
Pe muzica vestitului vocalist, broscoiul,
Acompaniat de trupa de nechibzuiți, greierii,
Petrecăreți de seamă lecuiți de griji.

Iată cum natura nu discriminează:
Zburător, amfibian sau țopăitor —
Fiecare are-un rost, un dor,
Și-n ciuda ignoranței ce ne acompaniază,
Fără diversitate, reprezentația nu impresionează.

Dar încet, încet, cortina coboară,
Neînduplecată de mâhnirea generată
În rândurile privitorilor desfătați odinioară.
Și acum, ca farmecul hipnotizant dispare,
Tot ce ne rămâne este o întrebare:
Să fi fost asta… adevărata realitate?

Singur călăuzit de vise.

Plimbări pe străzi cu becuri stinse.

Gânduri grele, la acasă...

Eu n-aș vrea, dar iar mă lasă.

Merg, alerg, fac tot ce pot.

Ce se-ntamplă nu socot.

Ce va fi, ceva să fie...

Timpul, dedicat doar mie.

Dar singur nu-s, ci-nconjurat.

Visul e acum uitat.

Lumina unei lămpi rămâne...

Acasă sunt, și chiar si mâine.

N-am sa plec, dar am sa plâng.

Timpul trece, la toți prin gând.

O clepsidră nescrisă ne măsoară

Clipita ce se pierde în trecut.

O frunză-n vânt ce pică în seară,

Pe-un drum pe care încă n-am pornit.

Alergăm după umbre si destine,

Căutând un răspuns în viitor,

Dar tot ce avem e-acum și ne aparține 

Un dans fragil și adesea trecător.

Rămân doar amintiri pictate-n grabă

Pe pânza vieţii care s-a scurs,

lar timpul trece, nu stă sắ întrebe

Purtându-ne pe toţi în al său curs.

Aspectul obosit, se estompează încet sub  greutatea zilelor ce nu se mai termină

Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină

Despărțind sufletul și corpul  omenesc  pentru viitoarele încercări

Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează  mii de tăceri

Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat  bunătatea  în cel mai ștrașnic rău pământesc

Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc

Și acuma încet,  fără motive și cauze vine sfârșitul dureros  pe meritul vieții mele

Și acum sunt în sfârșit nebun, care  niciodată nu  va putea ajunge la cele mai frumoase stele

Fiecare  o nouă  respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă

Dar am  făcut alegerea aceasta   conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă

Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății

Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității

Schimbul de la bun spre rău, devine  deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig

Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig

Și doar o atingere  a unui  înger pământesc, mă  poate  opri de la caderea în răutate

Și doar un singur glas plăcut și sincer mă  poate  duce spre dreptate.

descumpanit, necumpatat

mai rar, mai zmeu, mai gri, mai beat,

de dor, de rai, de timp pierdut

cu pumnii stransi, cu marea-n spume

al tau, al meu, al tuturor

gându-i prea lat, drumu-i prea lung

cerul departe, valul spart

nimicul urlă fara glas

se cerne vina de osândā

s-aprinde zarea ca un rug

spitale-n flacari ard in soapta

ingroapa-n nemurire-o fata

iubirea, teama, groaza, ura

se bat pe mine toate-odata

le las.

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

Tâmplele mele ard...

Incerc sa- nteleg ce e viața,

Atâtea destine frânte de hazard...

Așa le-a fost scris, se spune,

Dar Dumnezeu nu poate fi crud,

Nu putea crea teribilă moarte,

Tâmplele mele ard,

Înainte de cele create a fost Necreatul,El...

Și atunci, ce e cu  ghilotina destinului?

Am doar un răspuns:

Acolo,-n înalt,El plânge,

Neputincios și atât de trist,

Iar aripi de îngeri se zdrobesc de asfalt...