Poate că...
Hei tu! …cel adormit, în mine,
Amestecat în somn de paie, cu pământ,
Poate că peste noapte, ploaia care vine,
Mă va spăla și-mi va șopti prin vânt…
Ceva amar, ciudat, lipsit de orice noimă,
Un murmur de furtună și uitare,
Cu gust de oarbă rătăcire și de moină,
De rocă brună, scufundată-n mare.
Poate că glodul ăsta cu miros de ură,
Din care rânced câteodată te strecori,
Potrivnic amalgam de zgură,
E viu doar când îți dă fiori.
Când legiunile de îngeri zboară,
Dezlănțuite, repezindu-se spre porți,
Și simți în tine fiecare gheară,
Mișcându-se prin tragere la sorți.
Și sunt momente lungi, ca niște veacuri,
Cu lacrimi, ciumă și durere,
Săgeți de foc izbind din arcuri,
Întinse peste mine în tăcere.
Atât de dur, absurd, cum nimeni altul,
Nu va spera zvâcnind spre infinit,
Lăsând în urmă plumbul și bazaltul,
Din care sufletul mi-a fost cioplit.
Chemări sinistre răsunându-mi straniu,
Tăiate în scântei de diamant,
Șenile răsucindu-mi-se-n craniu,
Alunecând întunecate în neant.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 23 августа 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 203
Стихи из этой категории
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Знаешь? Я стану бумажным журавликом.../ Ştii? Voi deveni o macara de hârtie...
Знаешь? Я стану бумажным журавликом,
Для тех, кому необходимы журавли,
Для тех, кто высоко летал в степи,
И кому в сотнях метрах от земли,
В полёте крылья обожгли.
Для тех, кто сам, как гордый мотылёк,
Взлетел под жгучий фитилёк.
Кто видит солнце по часам,
Кого терзают ожидания тихие минуты,
Кто режет вены по ночам,
Считает до конца секунды.
Кто через трубку, а не нос,
Вдыхает жизнь с прощальных нот.
Кого сжирают заживо за раз,
Железный скрип из метастаз.
Кто твёрдо верит, что новый день,
Сшит из 1000 журавлей.
Знаешь? Я поверю в хэппи-энд,
И тем, кому так важен брег,
В тылу спасения, судеб и легенд,
Журавлик станет оберег.
Я разорву себя на части,
В клочки бумаг, в которых жизнь.
Мне журавлю бумажному подвластно,
Судьбу чью-то изменить.
В руках дрожащих, у холодных ног,
Прочту надежды монолог.
Не волнуйся...каскад из слёз летящих вниз...
Бумажный лист впитает их.
Одеялом спрячет от гвоздей,
Венец из 1000 журавлей.
Знаешь? Я растворюсь навечно в журавлях,
Стеной бумажной встану средь огня,
Где на перепутье смерти и бытия,
Чья-то жизнь обречена.
1000 бумажных журавлей,
Стремятся в небо поскорей,
За теми, чьё сердце навечно сожжено,
Кому по легенде исчезнуть суждено...
Din valuri
Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.
Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.
Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…
Închis
Paradox, în gândurile mele,
Blocat într-un perpetuu lapsus,
Judecat și-nchis în RMN mental.
În repaus, creieru' creează haos,
lichidat pentru posesie ilegală de sentimente,
Viciile nu mai sunt plăcere,
La sentința care parcă mai mult cere,
Reprezintă doar adaos.
Gândul ascuțit,
Lasă craniul cu sechele,
Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,
Păreri de la oameni cu probleme,
Probleme de la oameni cu păreri.
Ceri sfaturi fără încheiere,
Atunci când zilele par sa treacă,
Doar când nu te uiți la ele,
Da' tu tot încerci, micind ochii,
Pierzi scopu' din vedere,
În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,
Plafonat pe caracter fără substrat,
Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.
Denis Poetu' -,,Închis" 2023
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Другие стихотворения автора
...fără nume
Întoarce pagina, acum să treacă,
Prin timp și ziua asta-nnegurată,
Și chiar dacă durerea te îneacă,
Din rană smulge-ți vârful de săgeată.
Cu tot cu carne-n intestine răsucită,
Și dinți tăioși spălați în zeamă de cucută,
O altă blasfemie încă nerostită,
La ceas de bătălie lungă și pierdută.
Eskander al lui Philip, a ieșit la luptă,
Falanga și-a trimis-o către Babilon,
Prundișul sub privirea lor se surpă,
Și homo sapiens încearcă să rămână om.
Îi văd, se-aruncă peste rânduri scribii,
Cuvintele izbesc în lănci și-n scuturi,
Din tăieturi adânci de gânduri și de tibii,
Prin zbor înalt de picături și fluturi.
Întoarce pagina, chiar dacă n-ai citit-o,
Să treacă noaptea asta neagră peste lume,
Cei dinainte-au rupt-o și-au mototolit-o,
Aici au mai rămas doar versuri, fără nume.
Atâtea veacuri încă-ți ard prin vene,
Cenușa lor mai fumegă uitarea,
Și se întorc din când în când prin vreme,
Să se răzbune ori să-și caute iertarea.
Ce am mai fost
Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,
Contur de frunze adormite pe pământ,
Mi-s gândurile așchii mohorâte,
De flăcări sure, smulse din adânc.
Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,
Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,
Adulmecând în iz de oameni și jivine,
Oxid de-amar, prădalnic și anost.
De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,
În rime alergând prin labirint,
Surori furtunilor de mult dezlănțuite
Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...
Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,
Decembrie ascuns în fiecare luni,
Secunde arămii cu gust de praf, de stele,
Copii cuminți născuți printre nebuni.
De-acum, când legiuni de patricizi înalță,
Agățătoare trepte șubrezite, către cer,
E somnul frunzelor lipsit de relevanță,
Pândind prin ochii mei, năluci de fier.
Furtuni
Trec eu, …un val însingurat,
Zăgăzuit în țărmuri strâmbe,
Visând cum ard, necugetat,
Vărsat întâmplător din umbre.
Și mă întreb din când în când,
Într-un gerunziu imperfect,
Spre care orizont mergând,
În mine însumi par, suspect?
Lăuntric glas ce mă îndeamnă,
Să mă opresc și să adorm,
În cânt înșelător, mă cheamă,
Înnegurat, meandriform.
Și obsesiv regret un pas,
De prizonier întârziat,
Prin timpul scurs, obscen din ceas,
Pierdut pe drum îndepărtat.
De parcă nu ar fi de-ajuns,
În fiecare așteptare,
Să-mi regăsesc un rost ascuns,
Surprins în orice căutare.
Din fiecare gând ciudat,
Mistuitor un foc aprins,
Un ideal înstrăinat,
Neînțeles și necuprins.
Căci uneori, ...doar uneori,
Din stele fără scânteiere,
Erup în mine-asurzitori,
Vulcani, când totul e tăcere.
Furtuni, uitate ce-ar putea,
Amăgitoare-nvăluite-n cețuri,
S-ascundă în privirea mea...
Talazuri, murmurând sub ghețuri.
Nu-i pasă
Răvășitoare tăcere,
Îmi scurmă rărunchii,
Ca o haită de lupi,
Zgâriind pe sub prag.
Carnivora durere,
Săgetându-mi genunchii,
Peste valuri stinghere,
Zămislite în larg.
Ochii ei, crivăț cald,
Printre bucle de aur,
Știu blesteme cumplite,
În suflet ...cum ard.
Adevăruri mocnite,
Niciodată rostite,
Mai presus de cuvinte,
În sclipiri de smarald.
Vrea destinul sa-i fure,
Un sărut din visare,
Zeii toți o așteaptă,
Criminal să zămbească,
Vrea poetul cu-n vers,
Muritor, s-o îndure,
Să o-ntoarcă la sine,
Înapoi, să-l privească.
Și zorii se tem uneori,
S-o întrebe,
Iar nopțile tac,
Dacă doarme tăcută,
Nu-i pasă că trece,
Cum nu-i pasă că pierde,
Și-n urma ei timpul,
Mă preschimbă în stâncă.
Însigurare
De unde-mi vii singurătate,
Cu glasul tău de vifor ruginit?
Atâta vreme te-am crezut departe...
Văd limpede acum că zeii m-au mințit.
Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,
Iar, flăcări înghețate mă străpung,
Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,
Prin ochii tăi din mine mă alung.
Știam că ai plecat la vânătoare,
Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,
De unde te întorci însingurare,
Când străjile în turn au adormit?
...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,
În noaptea lungă ca o veșnicie,
Demoni absurzi cerând dovezi concrete,
Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.
Ah, ...sângele în apă mi-l preface,
Privirea ta sălbatică și rece,
În jurul nostru universul tace,
Că norii ăștia au uitat să plece.
Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,
Prin haosul turnat în sticlă,
Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,
Zidită-n solitudine și-n frică.
Uitare
Vezi tu? ...așa venim pe-aici,
Urlând cu lumea strânsă-n pumni,
Gemând sub cruce și sub bici,
În horă ca la nuntă de nebuni.
Mai știi? Cândva credeai că ai ales,
Pe drumul cel mai greu să calci;
Dar ai uitat firesc, ...mai des,
Vrei doar să dormi și să te-mbraci.
Vrei băutură bună și nutreț...
Un staul cald și luminos,
Dar ... ai uitat să fii semeț,
Acum ești om, trăind frumos.
Și ploaia te privește-n silă,
Pământul tremură de scârbă,
Nici cerul nu mai are milă,
Totul e drept dacă ajungi la urmă.
Și mâine-i ziua cea dintâi,
Din restul tău, rămas din timp,
Ești gol cumva? ...așa rămâi?
E prea abruptă calea spre Olimp?
În ochii tăi se pierde biruința,
Potecile sunt toate înfundate...
Și demoni râd, ..ce falsă ți-e credința!
Hai dormi de-acum, visează mai departe.