Frunze fără culoare și sens

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

O ciocolată pentru noi, 

O ciocolată pentru doi,

Suntem prieteni buni, 

Se pare mai comuni. 

Nu-mi place școala, ce să mai facem,

profesoara: dar la tablă de ce tacem,

geografia e mai grozavă,

la română multă zarvă,

iar la mate poate fi interesant,

dar la tablă nu-i cam palpitant,

dar științe e coșmar!

parcă mănânci un măr amar,

plastica e wow,

carioci nu-ți dau.

tehnologica-i la fel,

și lipesc un turn efel,

și examene formative,

și examene sumative,

ah ah acuș înnebunesc,

școala e un lucru firesc!

Primul pas ninge,

În grădina noastră,

Al doilea pas,

Privim la fereastră,

Al treilea pas ,

Ieșim la joacă,

Al patrulea pas,

Trebuie să-ți placă,

Facem omul de omăt,

Al cincilea pas,

Trebuie să îl arăt,

Parcă-i râs,

Cine nu știe,

E cel mai frumos,

Dar afară e lunicos,

Trebuie să-i pun și o pălărie,

Ca să fie ca o mică păpădie,

I-am făcut și o amică,

Dar acum este mai mică,

Căci soarele puțin o topise,

Ia și uită un nor acum venise.

Acum e începutul iernii,

Și 

 în cavaleri.

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Взгляд за окном — в вечном тумане,

Внутренности пылают, словно костры.

Все кости устали, уже на грани,

Беспокойная душа рушит мосты.

Черви в земле замирают от страха,

Матери кличут: «Где же мой сын?»

Надежды внутри утихают от мрака,

Жизнь угасает, как угасли все сны.

Руки дрожат, но не от тревоги —

А от холода, окутавший звёзды.

Тусклый трепет звучит из берлоги,

А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.

Теряясь в омуте бездонной болоты,

Не забывай про вещь, зову‌щуюся «Я».

Между шёпотом ветра и мерзлоты‌

Родилась бесчислено умершая дитя.

Moartea e îmbietoare

În smoala de oroare,

Frica e dominatoare,

Durerea-i sfâșietoare.

Mama Gaia încrezătoare

Cu o forță creatoare,

Dă o pată de culoare

În valea de teroare.

Prezența-i-nfloritoare,

Cuvintele-i doveditoare,

Privirea-i mângâietoare,

Liniște-i odihnitoare.

Mintea-i-nțelegătoare,

Vocea-i-ngăduitoare,

Vorba-i-ndulcitoare

Vieții-i dă savoare.

Cu o șoaptă pierzătoare,

Ea îmi e îndrumătoare

Și-o ascult însoritoare,

Limba-m învățat-o oare?

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

Nebunu’ din noric

Nebun dintr-o iezle,

Cu suflet trup și rupt,

Cosând cu-n fir de plumb,

Moartea-n oglinzilor moarte.

Spitalizat psihopatic,

Clinica-n curs de drum,

Nebun-n cămașă-n forță,

Cu multe reușite frânte.

Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.

Iubirea ta, de unde vii?

Nu mai am.. pierdut,

Plecând cu-n borfaș.

Sunt sechele și schelet doar.

Moarte-n vino sânge cristal,

Să mă iei și să mă duci,

Prea mult alcol din juru-n nost.

Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.

Nu mă lăsa tu speranță,

În mormânt să vii cu flori uscate,

Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.

Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,

Să scrie și să-ntărime,

Iubește mult, sau a predicat.

Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.

Moarte-n vie dece vrei tu?

Liniște-n amar suflet crud,

Că pe aici nu prea sa trecut.

Este gol plin de frunze-n toamnă.

Uscate.. ca după un potop de vânt.

Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.

Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.

Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,

Că pentru mine e doar o jucărie.

Halucinogenez câte puțin,

În codru-n ăsta-n tuneric.

Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori

Ce numeric nu are soț.

Creangă-n tu codru, creangă-n

Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.

Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.

Diviziunea mea prea blasfemiată,

Nu tu-teneci în amar și în ploapă.

Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.

Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,

Da tu oare, e bine faci?

Vă jur că nu voi dormi adânc

Până când toate problemele mele,

O să se ducă.

O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.

Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.

Liniște-n trup nu mai am de mult,

Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,

Din ceață amară vin mort după voi.

O să vă las urme-n viață potop cu noi.