Teatru selenar

Nu vrei să știi, ce simplu

Nu vrei s-auzi, ce trist

Nu vrei să vezi ce lacrimi

Nu simți cât om ai stins

Știi oare cât mă doare?

Știi oare ce-ai aprins?

Știi oare ce-i iertare?

Știi tu ce-nseamnă trist?

Cât suflet lași să piară

Cât inimă să ai

Cât omul mai contează

Cât mână poți să dai

Te caută privirea

Te caută prin ploi

Te caută speranța

Te-așteaptă-n prag cu flori

Iubesc fără de margini

Iubesc cât am să fiu

Iubesc  fără de șanse

Iubesc de nu mai știu

Rămân doar amintire

Lăsat pe-un fir de nor

Uitat zâmbetu-n vise

Acolo încă zbor

Tristețea mă doboară

M-arunci să cad în gol

Din ochi lacrimi coboară

Nu știi cum arde dor

Ce-am scris nu am gândit

Doar sufletu-mi dictează

Citind poate-ai simțit

Cum inima vibrează

Iubirea-i un destin

Voința nu contează

Stropită e cu vin

Găndirea-ți afectează

De-i singură e-un chin

S-o uți încerci degrabă

În doi totu-i sublim

Pe suflete-i podoabă

De a venit primește-o

Să n-o arunci degrabă

De nu pleacă e-aceia

Poftește-o în ogradă

Rămân puține reguli

Când dragostea se-arată

Te arde zi de zi

Când nu e acceptată

Tristețile-s mai multe

Dar cele-ndrăgostite

Înțeap-adânc în suflet

De dor sunt ascuțite

De ar cădea o frunză vie-n palma ta

Ai ține-o-n apă s-o sădești la primăvară?

De ar cădea un fulg pribeag  în urma ta

Ai stârni vântul să îl plimbe după toamnă?

De-ai prinde-o inimă albastră-n mâna ta

Ai strânge-o-n brațe să îi simți caldă bătaia?

De-ai prinde-un suflet rătăcit sub talpa ta

Ai ridica picioru-ncet să nu-i faci rană?

De-ar fi durere  nesfârșită-n  calea ta

Ai să-i alini cu-n strop de suflet suferința?

De-ar fi lumină strălucind în urma ta

Cale întoarsă ai să faci să-i simți prezența?

Ce-ar fi dacă eu frunză aș cădea

Ce-ar fi de-aș fi topit în palma ta

Ce-ar fi dacă un suflet ai salva

Ce-ar fi de-aș fi  lumină-n viața ta

Sămânța oarbă-i încolțită la fereastră

Iubirea crește împletită răsucit

Așteaptă sufletul stropit să înflorească

Răsare dorul chinuindu-mă cumplit

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Furioasă bate ca un taur răzvrătit

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului smintit

Mi-e dorul ars de nu mai știu unde-i acasă

Pașii mă poartă fără urmă rătăcit

Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Ca un blestem dorul m-acuză osândit

Mi-e dor de zâmbetul și replica haioasă

Buzele roșului aprins ce m-au vrăjit

Privirea sinceră cea dulce și curioasă

Lumina ochilor adânci de infinit

Zilele curg spre toamna stărilor ploioase

Speranța șubredă târându-se-amăgit

Mi-e dor de clipele tăcerilor albastre

Mi-e dor și-i sufletul cu vise peticit

Am întrebat pe soare cum e să arzi milenii

Și mi-a răspuns cu-o rază: ca să trăiți decenii

N-am înțeles răspunsul și-am întrebat și luna

Cum e să fi-nghețată când soare te-ncunună

S-antors cu partea neagră, nu m-a băgat în seamă

Pe semene-i ocupată s-aducă vise-n grabă

Am întrebat o frunză de-i bine-a fi o vară

Răsapunse dându-mi aer: ca să mai cresc o creangă

Am întrebat și apa de ce-i atât de-adâncă

Zice: să-nveți să cauți în mintea ta nătângă

Plecă apoi spre nori, în stropi se-ntoarse-n luncă

Scurgându-se în mări, se-nvârte-n dor de ducă

Am întrebat pământul de-i greu să fie greu

Din plug rânji la mine c-am să-l ajut si eu

Degeaba fug de-aiurea, îl simt, e sub picioare

Oprindu-mă mă-ntreb de mai am întrebare

Ce mi-au răspuns e clar, nimic nu-i fără treabă

Mai am de întrebat de ce îmi ești tu dragă

Și-am întrebat iubirea cum vine nechemată

În inimă mi-a-nfipt fără răspuns săgeată

Și-acum o port în mine, mă-mpunge, mă îmbată

Și-am întrebat săgeata unde-i a ei surată

Mi-a spus: n-a nimerit, căzută e-ntr-o baltă

Totul pare cu rost, numai săgeata-i oarbă

În față am o pagină albă

Imaculat așteaptă cerneala

Stă goală privindu-mă alb

Acoperid-o cu ploaie o tac

Ascund cuvintele ucise-n pământ

Iau gândurile și le-așez între pietre

Închisă-ntr-un plic s-o trimit

Dar și adresa e tot albă

Și-atunci lipesc privirile de cer

Aștepteptând vântul să o trimită

Poate așa, albă, ajunge la tine

Acolo unde ești tu

În gândul tău, în sufletul tău

Scrisoare albă, imaculată

Ветренным оссеним днем

Сидим мы в офисе вдвоем

и будет тебе очень больно

Ведь завтра дэдлайн - Дойна

Bine este cuvântat,

Cel ce-n biserică a dat,

Domnul toate vede el,

Cea ce facem pentru el,

Un mic dar, recomandat ,

Ajută să fi iertat,

De păcate și de rele,

Dumnezeu știe de ele,

Și ești pomenit mereu,

Na aștepta numele tău,

Să-l auzi căci Dumnezeu,

In lucrarea ce o are..

El știe pe fiecare,

Ne răsplătește, ne iartă,

Nu ne lasă niciodată.

Toate sunt împletite în aceeași rețea,

Fiecare adiere e o șoaptă divină,

Nu mai căuta, ești deja, aici, în ea,

O rază singulară, într-o mare de lumină.

Ești o adiere de căldură, în propriul tău ger,

Pământul materialist, divizat de cer.

Legat de infinit, printr-un vis efemer,

Un strop de conștiință, pierdută în eter.

De ce să mă simt separat, pierdut în noapte,

În adâncul tăcerii, eu mă regăsesc.

Mă cheamă și mă îndrumă prin ale sale șoapte,

Precum un glas viu, Dumnezeiesc.

Norii, înnegriți, exteriorizându-se prin ploi.

Mă întreabă: De unde ai putea să vii?

Dacă nu din același loc, de unde provenim și noi?

De ce te simți diferit, ca și cum n-ai ști?

În fiecare strop de ploaie se ascunde un dor,

Un ecou al cerului prins în pământ.

Sunt tot, dar și umbra ce-alunecă-n zbor,

Un fir din etern, purtat mereu de vânt.

📅 21-04-2025

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

M-am torturat cu gânduri dure,

În care m-am pierdut ca printre dune,

Fiind un trecător străin din lume,

Trecută pe lista celor bune.

Dar sub această mare plânsă,

Cu insule de nori cuprinse,

Am văzut cum fulgi de nea schițau

Piruete sub lumina slabă.

Și iată, mi-am amintit de tine,

Un zâmbet îți pălea ușor, în fine,

Pe buze roșii, rotunjite,

Care încă mi-au rămas întipărite.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.