Și ce dacă...

Azi am avut nevoie de mâna ta
dar ai fost ocupat cu alt ceva,
nu am insistat să te chem aproape
deși știu că…nu am drepturile toate
ca să zic că ești al meu,
și nu vreau ca să-l supăr pe prea-bunul Dumnezeu.

Azi am vrut ca să merg cu tine la braț
și să vorbim cu nesaț
despre una, despre alta, așa ca altă dată
când oră după oră trecea neobservată,
fiindcă-n ochii tăi eu ochii îmi vedeam
iar vorbele de pe buze duios le desprindeam.

Azi peste tot ți-am căutat privirea
ca sa-ți găsesc în ochi sclipirea
care mi-a luminat multe seri la rând
și cu ea adormeam fredonând
o melodie despre suflete pereche
pe care o auzeai la tine în ureche.

Azi am căutat clipa
ca să-ți întind aripa
sufletului care te poartă mereu
desculț prin gândul meu
unde pășești cu atâta duioșie
iar cu fiecare pas lași în urmă armonie.

Azi la piept vreau să te strâng cu dor
să simți acel mistuitor fior
ce arde-n mine ca focul din Olimp
ce-ți luminează ochii în care mă alint
precum copilul în brațele maicii sale,
unde își va găsi mereu dulcea alinare.

Azi am căutat să-ți aud vocea caldă
care în tandrețuri mă scaldă
ca marea cu valurile ei
îmi șoptești duios privind în ochii mei,
cum sorb vorbele de pe buzele-ți cărnoase
și inima mea de inima ta încet cu încetul se coase.

Azi am căutat pașii pe aleea spre casa
unde la geam te așteaptă aleasa
cu chipul senim și sufletul blând
în care te așteaptă mereu și oricând
să pășești cu atenție pragul sufletului ei
la fel cum pășești iarna pe alei.

Azi și nu doar azi, te caut pe tine
oriune, oricând vei fi lângă mine
ești parte din gândul, inima și sufletul meu
precum altarul e loc de-nchinăciune către Dumnezeu
la fel mă înclin în fața dragostei mult răbdătoare
pentru că o cunosc ca o binecuvântare.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

Fir-ai tu fățărnicie!

Iei locul la omenie...

Unde-ai prins că ar fi bine

Să fuduli o nătângie

Aşa, într-o veselie.

Cum te-ai educat în fine

Cu atâta nesimțire...

Să faci ditai sindrofie

Prin cultură parvenită

Străveziu din şmecherie.

Prost care şcoală mai face

Să mănâncă doar potroace?

Uite, bre! Statut la mine

Cumpăr o mie ca tine

Să lucreze pentru mine.

Dar prostia-n inepție,

Se propagă clar al fine,

Crasă în grandomanie

Ca un nor de amnezie

În stupoare şi beție.

Social le merge bine

Cu valute aruncă în tine

Îți dau note, şi bancnote

Ia-le altul pentru mine.

Eu tot mă întreb în sine:

Dragoste seacă, cui oare să placă?

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

De multe ori m-am întrebat

Care-anotimp mi-i preferat,

Și nici acum nu pot să spun

Când ani în cârcă am adunat.

Încep să spun că-i primăvara

C-atunci un nume am primit,

Când mama m-a adus pe lume

Iar tata a fost omul împlinit.

Dar cum să nu iubesc și vara

Cu ale ei zile calde cu soare,

Când în concediu poți pleca

La munte sau pe val la mare.

Urmează anotimpul toamnă

Cu bogăția pusă în hambare,

E munca omului de peste an

Pentru a noastră bunăstare.

Iar când de sus fulgul vestește

Că este iarnă și-ți trebuie palton,

Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"

Că e sfârșit de an și e...revelion.

Cum aș putea vreodată să aleg

Când unul fără altul nu face anul,

Așa că prețuire am să dau la toate

Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!

Omule cu sange albastru
De ce esti atat de aspru
Casa ta e langa lac
Langa un batran copac

Si cand toamna a venit
Capacu sa prapadit
Ia aminte tine minte
Cum copacu a imbatranit
Si poi sa prapadit
Asa omule si tu...

Prietenia aia de-o viață,

Rândunica voioasă-n dimineață,

Viața, ca un fir de ață,

Toată familia la masă,

Mama -a rămas frumoasă-

Soare de toamnă, mângâietor, pe față,

Somnul liniștit de după-amiază,

Coada pisicii ce pendulează, 

Picurii-n geam, vibrează ,

Ochii înrămati de bucurie,

Când te cuprind mărturie,

Degetul mic ce acopera o stea,

Doamne, mică-mare-i lumea mea.