Suras de muză
Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor
Știu să legiferez două texte literare
Devin critic cand moralul tău de critic literar
e judecat dur de muză.
Să mă înveselesc cu gandul la muză
ce se frămantă în gol de erori literare
puse capcană de niște poeți iscusiți,
la limbajul poetic,
Muza dorește să judece poeții și poeziile
dar nu o face,
în schimb le dă o inspirație fructoasă
pe calea poetică.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Vlad Babiciu
Дата публикации: 1 ноября 2022
Комментарий: 1
Просмотры: 734
Комментарий
Стихи из этой категории
În trecere prin Iași!
Stau pe bancă în Copou
Și privesc în jos și-n sus,
Greu ceva mai recunosc
Și mă simt ca un intrus
Sunt în trecere prin Iași
Și vreau să îmi amintesc,
Locul unde-am întâlnit-o
Pe Maria, azi soția ce o iubesc
Gându-mi fuge-n studenție
Când te-am cunoscut pe tine,
Atunci inima eu ți-am furat
Și-o păstrez și-acum la mine
Cum aș putea să uit vreodată
Plimbările în pas ușor pe-alei,
Și vinul dulce de la Bolta Rece
Plătit din bursa mică cu doi lei
Banca părăsesc cu nostalgie
Și mă-ndrept spre facultate,
Simt emoția ce mă cuprinde
Și cum inima în piept îmi bate
Dar cine oare n-ar fi emotiv
Când tinerețea o are-n față,
Și locul unde ieri s-a format
Ca Om și specialist în viață
Aici am studiat din greu
S-ajung medic veterinar,
Să știu să vindec animale
Să am un ban cinstit în buzunar
Pașii mi-i îndrept spre clinici
Trec prin holuri, săli de cursuri,
Fac un mic popas în amfiteatru
Lăcrimez și scriu aceste versuri
Încărcat de multe sentimente
Ies și-o apelez pe-a mea soție,
Vorbă-i spun că vin spre casă
Și-i recit și ei din astă..poezie!
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
DISTOPIA
"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:
Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!
Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?
...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -
De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"
***
Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.
El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.
E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...
Pălpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită ca sirena în năvod...
Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -
"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,
Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu
Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.
"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care
Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?"
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...
("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:
L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensare a copilului pierdut
Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Другие стихотворения автора
ANOTIMP 2
Luna este o pupilă în ochii noștrii
Soldații apără destinele noastre
Verile nasc păduri din cenușă
Nu se mai vede zambetul pe fereastră dimineață
Iarba moare de sete printre flori
Pe obrazul copacilor curg petale de gheață
Dragostea este o infimă pată în oceanul de suspine
Iar curg lacrimile tristeții în văzduhul de culori
Apa de la moară vanează vantul pe îinserat
Eu stau cu lucerna în seceră ca să mă doară
Mirosind iarba nearsă de soare
Beau apă din troacă,iar caii stau la coadă pe pajiști
la apus,
Iarna viscolește fire albe de zăpadă
Lacrimi tulburi în constelația stelelor
Fragmente din vise opresc coșmarul
Varul stins pe fantani vechi de piatră
numără secole,
puritatea apei prinsă în adancuri de vant
vin vești de la ploaie
că nu va cădea fărăo recompensă de la natură
stropii de ploaie parcă stau iar sprijiniți de vant
cade luna din cer și se oprește sub privirea frunzelor
strugurii cerșesc soare și vin
fantani secate de noapte
pe langă, găsesc un strop de apă și pelin
ierbi uscate de vorbe și blesteme
s-au ascuns veacuri prin poeme
balade noi de la vechi ciobani
lacrimile tale curg ca petalele de crini
raza soarelui mustește în oceanul de vise
lacrima lui Ovidiu îmbătată în mult vin și mister
macii scutură roșul pe campii
păpădia își scutură galbenul pe flori
vantul șubrezit prin codrii uitați de timp
zăpezi trecătoare trec prin glasul iernii
pașii neumblați prin naturi vitrege
luna visează întunericul nopții
pădure umblă în varfuri printre văi
Monseur lasă să beau vinul din ulcior
Să fiu frate cu sangele spaniol
Natura gustă din recolta ei
Calendarele își numără zilele
Vorbele își numără șoaptele
Frigul din frunze descompune seva ei
Pe înserat luna e ucisă de stele
Toamna manancă mușchii și licheni
Fantomele aleargă prin castelul Bran
Dracii nu mai joacă în cărți de noroc
Strugurii strigă în vie
Bob cu bob
După vinul domnesc
Beciul domnesc
Din pivnițele regilor
Cade ploaia în torenți
Natura e atat de tulbure
De parcă a fost scrisă cu apă.
Toamna
Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate
Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață
Toamna își culege frunzele, ei căzute
Le pune într-un album cu amintiri
Copacii dezbrăcați de verde
Își pierd ultimele frunze palide
Le îngroapă,
într-un cimitir al frunzelor.
Mi-e dor
Mi-e dor să văd stejarul întinerind
Ascunsă-i tinerețea după frunze
Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor
Cand păsările se duc pe rand
din frunziș în pieziș
Mi-e dor să văd iarba grasă și verde
Neatinsă de prima brumă de noiembrie
Cate fire de iarbă își schimbă culoarea
Atatea frunze cad pe pămant.
Frunze ce mor în delir
Foșnesc adormite călcate de vant
Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă
Acum e rece de vant,ofilită de frunze
și rumenă de toamnă.
Frunzișul e scuturat de o negură neagră
Atinsă de cer și pămant.
Norii zboară
Norii stau deasupra capului tău,
plumburi,
tăceau cand zburau,
la vederea ochilor îndrăgostiți,
Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate
ca sunetul unui pendul de ceas,
zboară mai repede decat viteza secundelor tale.
Toamna
Luna recoltei
Bogată în dăruire
Toamna,culori pastelate pe frunze căzute
călcate de oameni grăbiți
cu timpul ce fuge
din calendar.
ANOTIMP
Voci părăsite în foamea cuvintelor
Scot cuvinte din glasul cărților
Ascult refrene din foșnetul frunzelor
Chipul anotimpului este un stup vesel de albine
Din buze de miere
Crește zambetul
Lacrimi de viespi,inimi de vipere
Curg pe trupul anotimpului
Strivesc sufletul naturii
Cu lacrimi de piatră
Frunzele plang în suspin,
par moarte, dar trăiesc
în delirul lor, ucise de vant
Suflete colorate cu sange de scorpion
Cuosc frica pădurii
Explorez teama ierbii
Răman cu spaima pe o creangă vie
ce respiră aer și pămant.
Silvia Mihalachi