Suras de muză

Privesc cum stă ascuns între zidurile naturii

Floarea ierbii ce primăvara o binecuvantă

În colțul ierbii,ascunsă de șoapta nopților fierbinți

Floarea începe să cante Oda Bucuriei

Natura dansează în concertul lui Bethoven.

Mi-e dor să văd stejarul întinerind

Ascunsă-i tinerețea după frunze

Mi-e dor să ascult ciripitul păsărilor

Cand păsările se duc pe rand

din frunziș în pieziș

Mi-e dor să văd iarba grasă și verde

Neatinsă de prima brumă de noiembrie

Cate fire de iarbă își schimbă culoarea

Atatea frunze cad pe pămant.

Frunze ce mor în delir

Foșnesc adormite călcate de vant

Mi-e dor să văd pădurea verde și deasă

Acum e rece de vant,ofilită de frunze

și rumenă de toamnă.

Frunzișul e scuturat de o negură neagră

Atinsă de cer și pămant.

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

Aștept vara,

ce a dispărut ca un felinar roșu în largul mării furtunoase

Venirea verii,

a stins furtuna ce își calma nervii și simțurile atinse de valurile agitate.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,

Atâta timp cât nu iubeşti,

Că dintre toate doar iubirea,

Viaţă îţi dă şi mort de eşti.

Această forţă creatoare,

Egal nu are -vreau să-ţi zic-

Că doar iubirea-i născătoare

De Universuri din nimic.

De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,

Un fericit al sorţii eşti,

Că doar iubirea te învaţă

Cum veşnicia s-o găseşti.

Şi de-o să pleci atât contează

Pe aproapele să-l fii iubit,

Că doar iubirea te salvează

Şi viu de eşti şi de-ai murit.

Iar de ceilalţi de nu te doare,

Pierdut vei fi căci nu iubeşti,

Că doar iubirea-n veac nu moare,

Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.

Nu sunt doar o piatră să mă arunci și lovești de ziduri

Sau să mă iei de parcă aș fii un lucru de aruncat

Nu sunt doar o piatră să mă uiți sub poduri

Nu sunt nici greutatea ce o ții într-un colț ferit si de care ai uitat

M-ai învățat cum să tac, toata durerea s-o îndur

Mi-ai zis “să nu plângi,” ziceai mereu, “că-i slăbiciune”,

M-ai modelat și m-ai făcut să par un suflet dur…..

Dar în a pietrei suflet se sparge tot ce-ai vrut să ascunzi

Și când te-a durut prea tare viața, ai dat în mine

Crezând că n-am să crap, doar că m-am spart pe dinăuntru

Am zâmbit tăcută, de parcă nu mi-e greu în sine

Și m-am prefăcut că nu mă doare, că eu trebuie să fiu doar un lut pe dinăuntru

Și acum sunt doar un rest din ce voiai să fiu, dusă mult prea mult…..

Mi-ai dat durerea ta, mie o piatră, să-ți fie ție mai ușor

De parcă tu nu auzi nimic și eu nu pot decât gura ta să o ascult,

Dar în final te auzeai doar pe tine când eu aveam nevoie de ajutor

N-ai întrebat dacă mă doare, n-ai văzut nici măcar o fisură mică

Dar vreau de la mine să ști că chiar și o piatră așa ca mine simte tare

Când o ciobești și lovești de ziduri reci chiar de nu strigă

Chiar de nu moare nu rămâne la fel se sparge în bucăți grele și amare

Și atunci când nu o să mai ai pe cine zdrobii pe cine să doară

Ai să mă cauți bucată cu bucată în tăcerea ta deplină

Să-ți amintești de mine — piatră mută, spartă iară

Care te-a lăsat să o sfărâmi până a rămas cenușă cu ochii plini de vină.

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.