Frunze

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

Iarna mi-a alungat stoluri întregi cu păsări de pradă,

Pradă, este iarna cand își deschide aripile lacome în zbor

spre a-mi răpi natura,

care este prinsă în ura iernii,

natura legată cu lanțuri grele,

ruginite,mazgoasă cu lacrimi și sange,

nu se poate elibera fără să îi pese de moarte.

În moarte e scufundată natura, care se va trezi,

Dacă natura îi va spune: ''Scoală-te și umblă''

Precum Isus i-a dat porunca lui Lazăr.

Aștept vara,

ce a dispărut ca un felinar roșu în largul mării furtunoase

Venirea verii,

a stins furtuna ce își calma nervii și simțurile atinse de valurile agitate.

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

--- 1 ---

Do ar o terrível inverno peneira as nuvens de neve,

Troianos de longa viagem reuniram-se no céu;

Flocos voam, flutuam no ar como um enxame de borboletas brancas,

Espalhando arrepios nos ombros pálidos do país.

Neva durante o dia, neva à noite, neva novamente pela manhã!

Com uma corrente de prata os orgulhosos vestidos campestres;

O sol redondo e pálido está previsto entre as nuvens

Como um sonho de juventude com o passar dos anos.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

--- 2 ---

Mas a neve pára, as nuvens fogem, o sol desejado

Ela brilha e dissipa o oceano de neve.

Aqui está um trenó leve que percorre os vales…

O tilintar dos chocalhos ecoou no ar alegre.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

E toamnă și iar bate vântul 

Cu palma lui vreo trei covoare 

De frunze peste tot pământul 

Și peste noi să ne doboare.

Se duce verdele să doarmă 

Un pic până la primăvară,

Cam temător de-a iernii armă,

Amenințat a mia oară.

Se gândesc cocorii la plecat 

Și urșii la un somn anual,

Câmpul pare-un tort însiropat 

Ascuns, gri, între oraș și deal.

Se numără școlari și-amoruri 

Prin școli mici și cancelarii mari,

Se fâlfâie pe ceruri stoluri,

Mii de navetiști interimari.

Se scriu poeme în neștire 

În mintea oricărui trecător,

De-azi toamna-ncepe să inspire 

De la tâmplar la scriitor.

Am vrea să nu pleci niciodată,

Rămâi la noi tu, toamnă bună,

Ca prietenă adevărată,

Un anotimp, un veac și-o lună!

Aud clinchetul bucuriei

Ce aduce sunetul armoniei.

Zăresc răsăritul de soare

Și vântul ce împrăștie boare.

Paleta galben-roșcat-aurie

Acoperă natura ca o pălărie.

Foșnetul frunzelor pe alei

Imită geamătul surd al petalei.

Îmi imaginez o pădure de bambus

Asupra căreia plutește un nimbus.

Vîrfurile tulpinilor ca un detaliu

S-au aplecat formând un vitraliu.

Îndepărtându-se norii de ploaie

Se-ntrezărește o lumină vioaie,

Ce jucăuș prin vitraliu pătrunde

Și în altarul catedralei s-ascunde.

Liniștea creată de sunetul toamnei

Prin misterul naturii și-al tainei,

Te-nclini în semn de venerație

Și o saluți cu suflet plin de admirație.

Se frânge cerul în fâșii de aur,

Peste grădina-n care viața fierbe,

Iar soarele, ca un aprins balaur,

Își lasă solzii risipiți prin ierburi.

E-o goană oarbă, un fior în sevă,

Să crape floarea, să se facă fruct,

Și-n clipa pură, ca o primă Evă,

Pământul soarbe razele de-a dreptul.

Nu mai e loc de umbră sub picioare,

Văzduhul arde, limpede și clar,

O lume-ntreagă strigă după soare

Și-așteaptă vara ca pe-un mare dar.

E-atâta alb, că ochiul nu mai vede

Decât un prag de soare spre vacanță,

Iar inima, în tot ce-i viu și verde,

Își joacă ultima, caldă speranță

Înghețat Pământul,

Amorți cuvântul 

Pe buzele Cerului,

În geamătul norului.

Lacrimi încremenite

Sclipeau înțepenite

Din privirea degerată 

Pe ramura crestată.

Șuierul de crivăț 

Stârnise un dezmăț 

Pe străzile umbrite 

Și de ger zbârcite.

Tremura făptura,

Curmând picătura 

Sub plapuma de nea,

Ce sub pași scrâșnea.

Firavă o rază 

Pe obraz pictează,

Oglindind în captură 

Firescul din natură.

Asa cum stelele sclipesc, sa sti ca te iubesc.
Asa cum luna sta ascunsa, și spera ca si soarele
Sa fie a ei muza, și sa cânte vioarele.
Muzica sufletului gol, se da dea dura rostogol
Și în inima vibrează, sperând ca nu visează.
Când a ei speranța moare, frumusețea și răsare.
Când dispari încetișor, sa sti ca mi este dor.
Fără tine nu exist, nimeni nu ma mai observa.
În eternitate eu sunt trist, sunt doar o simpla rezerva.
O reflexie a ta, sunt si voi fi mereu.
Nu voi sta în calea ta, când ajungi la apogeu.
Asa cum stelele sclipesc, sa ști ca te iubesc.
Asa cum soarele lucește, sa sti ca te iubește