Luna
𝒪𝒽,𝒯𝓊 𝒾𝓊𝒷𝒾𝓉𝒶̆ ℒ𝓊𝓃𝒶̆,
𝓅𝓇𝒾ℯ𝓉ℯ𝓃𝒶 𝓅𝒶̆𝓂𝒶̂𝓃𝓉ℯ𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇,
𝓅ℯ 𝓁𝒶 𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒻ℯ𝓇ℯ𝒶𝓈𝓉𝓇𝒶̆ 𝒶𝒾 𝒻ℴ𝓈𝓉 𝓉𝒾𝓂𝓅 𝒹ℯ-ℴ 𝓁𝓊𝓃𝒶̆,
𝓉𝒶̆𝓂𝒶̆𝒹𝓊𝒾𝓉ℴ𝒶𝓇ℯ 𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝒶 𝓉𝓊𝓉𝓊𝓇ℴ𝓇 𝓇𝒶̆𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇.
ℛ𝒶𝓏ℯ𝓁ℯ 𝒯𝒶𝓁ℯ...𝒶𝓉𝒶̂𝓉 𝒹ℯ 𝓋ℯ𝒹ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ
𝒶𝓊 𝓅𝒶̆𝓉𝓇𝓊𝓃𝓈 𝒸ℴ𝓂𝓅𝓁ℯ𝓉 𝒾̂𝓃 𝓂𝒾𝒸𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒾̂𝓃𝒸𝒶̆𝓅ℯ𝓇ℯ,
𝓉𝓇𝒶𝓃𝒻ℴ𝓇𝓂𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓃ℴ𝓅𝓉̦𝒾𝓁ℯ-𝓃 ℊ𝒶̂𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓅𝓇ℯ𝓉̦𝒾ℴ𝒶𝓈ℯ,
𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊-𝓂𝒾 𝓂𝓊𝒸ℯ𝓃𝒾𝒸𝒶̆ 𝒶 𝓃𝓊𝓂ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ𝓁ℴ𝓇 ℴ𝓅ℯ𝓇ℯ.
𝒪𝓅ℯ𝓇ℯ𝓁ℯ 𝓂ℯ𝓁ℯ 𝒹ℯ 𝓈𝓊𝒻ℯ𝓇𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆
ℐ̂𝓉̦𝒾 𝓁𝒶̆𝓈𝒶𝓊 𝒸𝒽𝒾𝓅𝓊𝓁 𝓅𝒶𝓇𝒸𝒶̆ 𝒹ℯ𝓏ℴ𝓇𝒾ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒯ℯ 𝓊𝒾𝓉𝒶𝒾 𝓁𝒶 𝓂𝒾𝓃ℯ,𝒸𝓊 𝒷𝓊𝓃𝒶̆𝓋ℴ𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆,
𝓁𝒶 ℊ𝓇𝒶𝒾𝓊𝓁 𝓂ℯ𝓊 𝓁𝒶𝓂ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉.
𝒫𝓇ℯ𝓏ℯ𝓃𝓉̦𝒶 𝒯𝒶 𝒸ℴ𝓂𝓊𝓃𝒾𝒸𝒶 𝓂𝓊𝓁𝓉ℯ...
𝒮𝓊𝒻𝓁ℯ𝓉𝓊𝓁 ℯ𝓇𝒶 ℯ𝓍𝓊𝓁𝓉𝒶𝓉 𝓋𝒶̆𝓏𝒶̂𝓃𝒹𝓊-𝓉ℯ.
𝒯ℴ𝓉𝓊𝓁 𝒹𝒾𝓃 𝓂𝒾𝓃ℯ 𝒶 𝒾̂𝓃𝒸ℯ𝓅𝓊𝓉 𝓈𝒶̆ 𝒯ℯ 𝒶𝓈𝒸𝓊𝓁𝓉ℯ,
𝒾𝒶𝓇 𝒶𝓅ℴ𝒾 𝓈ℴ𝓂𝓃𝓊𝓁 𝓁𝒾𝓃𝒾𝓈̦𝓉𝒾𝓉 𝒶𝓅𝒶̆𝓇ℯ𝒶 𝒾̂𝓃 𝒻𝒾ℯ𝒸𝒶𝓇ℯ 𝓃ℴ𝒶𝓅𝓉ℯ.
(𝒟ℯ𝓃𝒾𝓈𝒶-𝒞𝓇𝒾𝓃𝒶 ℐ𝓋𝒶𝓈̦𝒸𝒶̆-ℒ𝓊𝓃𝒶)
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: Denisa-Crina Ivașcă
Дата публикации: 22 января 2023
Просмотры: 1181
Стихи из этой категории
A cazut o stea
A cazut din cer o stea
Lasand urma -n calea sa
O lumina stingatore
Trista sí prevestitoare
Ca undeva in asta lume
Toate au un rost anume
Viata este trecatoare
Scurta si neiertatoare
Timpul si norocu-n viata
Depinde de-un fir de ata
Nu putem schimba noi firul
Timpul-l dicteza destinul
Primăvară
Bucuria primăverii ploioase
Se așterne în sufletele noastre,
Ghioceii albi,clopoței în plina splendoare,
Răsar din pamântul lui Dumnezeu atotputernic .
Incep sa simt mirosul bucuriei oamenilor
Ce ies la lecturat prin parcuri...
Și de zumzăitul copiilor celor mici
Și neastâmparați .
Simt puțină invidie că nu mai pot
avea mentalitatea de a ma juca de dimineață
Pâna la apusul soarelui .
Aș vrea să simt macar odata
Zvolta fericirii acelor vremuri...
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.
Cântecul Cerului
Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi,
Cu pensule invizibile desenează zorii.
Versuri neștiute în albastrul infinit,
O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit.
Norii, ca stihuri într-un dans ușor,
Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur.
Cuvinte nepronunțate în alb și negru,
În fiecare amurg, un capitol se deschide.
Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne,
Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie.
O poezie ascunsă în umbrele nopții,
Cu raze argintii deslușind misterul vieții.
Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește,
Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece.
Poe, ia cerului nu poate fi auzita,
Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire.
Octombrie de George Topârceanu în engleză
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…
October
October has left on the fields
Yellow and red carpets.
Waves of silver clouds pass by
And roosters sound like love.
I always watch the barometer
And I shudder when is goes down a little bit
Because the sun is each day smaller
In diameter.
But under the warm sky as in May
White days follow one another
Even more shifting and more
Subtle...
Gone late untimely,
Autumn is walking through the gardens
With plaited mantles full
Of (chrysanthe)mums.
And it is hardly floating on its way
Like a marchioness
As if the whole Universe
Is watching after her surprised.
A lily, confused
By her missy appearance,
Turned yellow and went mad
And blossomed with excitement
For the second time...
Trec țiganii...
Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,
roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia
cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,
crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,
singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,
norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.
Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,
focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,
se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,
trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,
printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,
cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,
Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,
lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,
un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,
cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,
ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină
A cazut o stea
A cazut din cer o stea
Lasand urma -n calea sa
O lumina stingatore
Trista sí prevestitoare
Ca undeva in asta lume
Toate au un rost anume
Viata este trecatoare
Scurta si neiertatoare
Timpul si norocu-n viata
Depinde de-un fir de ata
Nu putem schimba noi firul
Timpul-l dicteza destinul
Primăvară
Bucuria primăverii ploioase
Se așterne în sufletele noastre,
Ghioceii albi,clopoței în plina splendoare,
Răsar din pamântul lui Dumnezeu atotputernic .
Incep sa simt mirosul bucuriei oamenilor
Ce ies la lecturat prin parcuri...
Și de zumzăitul copiilor celor mici
Și neastâmparați .
Simt puțină invidie că nu mai pot
avea mentalitatea de a ma juca de dimineață
Pâna la apusul soarelui .
Aș vrea să simt macar odata
Zvolta fericirii acelor vremuri...
Curcubeul sunetelor
Cerul crepuscular este
indigo-portocaliu,
o simfonie. Lumina
este absorbită; se descompune
în fotoni. O stea moare
în univers. Devine iubire.
Întunericul este atras de
cuanta de energie;
este infinit și înghețat în sine
atunci când pătrunde
sinele fierbinte al luminii.
Vântul îmbrățișează fiorul
macilor nepalezi ~
frumuseți hipnotice și
pete roșii pe
un lan de grâu
ce așteaptă secerișul~
scutură zgomotos galbenul obosit;
albastrul astral vibrează și
poate fi auzit ~
acorduri de jazz și
bluesuri în progresie;
versuri despre oamenii
învăluiți în frunze,
o dragoste sfântă și
un curcubeu sonor.
Cântecul Cerului
Cerul, o pânză nesfârșită întinsă peste noi,
Cu pensule invizibile desenează zorii.
Versuri neștiute în albastrul infinit,
O poezie tăcută, dar vie, în fiecare răsărit.
Norii, ca stihuri într-un dans ușor,
Împletesc nuanțe, ca un tablou de aur.
Cuvinte nepronunțate în alb și negru,
În fiecare amurg, un capitol se deschide.
Luna, poeta a nopții cu stelele-i cerne,
Pe o foaie de întuneric, povestea ei scrie.
O poezie ascunsă în umbrele nopții,
Cu raze argintii deslușind misterul vieții.
Si în tăcerea cerului, când liniștea vorbește,
Cu vântul ca penă, cu aripile-i trece.
Poe, ia cerului nu poate fi auzita,
Doar simțită în suflet, într-o adâncă iubire.
Octombrie de George Topârceanu în engleză
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…
October
October has left on the fields
Yellow and red carpets.
Waves of silver clouds pass by
And roosters sound like love.
I always watch the barometer
And I shudder when is goes down a little bit
Because the sun is each day smaller
In diameter.
But under the warm sky as in May
White days follow one another
Even more shifting and more
Subtle...
Gone late untimely,
Autumn is walking through the gardens
With plaited mantles full
Of (chrysanthe)mums.
And it is hardly floating on its way
Like a marchioness
As if the whole Universe
Is watching after her surprised.
A lily, confused
By her missy appearance,
Turned yellow and went mad
And blossomed with excitement
For the second time...
Trec țiganii...
Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,
roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia
cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,
crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,
singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,
norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.
Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,
focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,
se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,
trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,
printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,
cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,
Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,
lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,
un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,
cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,
ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină