Și ce dacă...

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

În palma ta se leagănă speranța,
Ca un izvor ce curge către zări,
Iar gândul tău îmbracă-n dor distanța
Și naște liniști peste depărtări.

În glasul tău se-adună marea toată,
Cu valuri dulci de vis și dăruire,
Iar inima, de cer e luminată,
Își scrie taina-n dor și nemurire.

Femeie, ești un templu de tăcere,
În care ard lumini de rugăciune,
Din umbra ta se naște mângâiere
Și pacea lumii prinde rădăcină.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Un ceas mă sună agasant

Parcă zicând trezește-te,

Vezi ca-i dormit cam mult

Iar timpul curge nu se oprește.

Sar imediat din patul conjugal

Cu ochiul ațintit înspre icoană,

Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva

Și plec la baie-n mare goană.

Nu uit să- mi fac un sandwich

Și-mi savurez cafeaua dulce,

Mă-mbrac în grabă și cobor

Numai după ce-mi fac o cruce.

Pe scări în gând spun rugăciune

De mulțumire și pentru ajutor,

Că firul vieții îmi este prelungit

Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.

Mereu gândul îmi e la Domnul

În care cred încă...din copilărie,

Și sigur sunt că ne vom întâlni

Când voi sfârși a mea călătorie!

M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.

Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.

Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.

Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.

Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.

Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.

Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.

Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.

Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.

Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.

E libertate, adevărat...

Sunt foarte multi ce au uitat..

De bunul nostru Dumnezeu 

E prevăzut, că vor veni..

Ploi, vijelii și foc, vor fi,

Și pentru rele,vom plăti,

Plata nu-i de la Dumnezeu,

Cel rău aduce,ce e rău.

Să ne rugăm, să nu uităm,

Căci Dumnezeu este cu noi ,

E bun și cu PUTEREA lui,

PUTEREA Dumnezeului,

Doar el ne poate APĂRA,

Toate le are-n grija sa...

Noi trebuie doar să-l chemăm,

Răul din noi să-l depărtăm.

Întâi pe el să îl iubim,

Să nu uităm să îl slăvim,

Și harul cel Dumnezeiesc,

Va fi cu noi, va fi mereu,

Căci nu ne uită DUMNEZEU.

Ce bine e că sunt copil,

În trup și chip de-adult,

Și lacrima nu mi-o rețin,

Când simt să plâng

Ce mult îmi place să vorbesc,

De dulcea mea copilărie,

De satu-n care m-am născut,

Și unde am primit un nume,

Ce mândru sunt unde-am ajuns,

Trecând prin școli și greutăți,

Și că nu m-am lăsat învins,

De cei ce ura o sădesc

Ce fericit mă simt că mă alinți,

Și permanent ești lângă mine,

Cum aș putea vreodat' să uit,

Iubirea ta...soția mea cea bună

............................

Nu sunt vreun mare menestrel 

Și doar un novice,

Și nici nu-mi doresc să fiu model,

Și doar un om ce crede-n vise

...................................

Vouă mă-nclin și mulțumesc,

Că versurile scrise le citiți,

Făr' a vă ști, vă prețuiesc,

Și-n viața mea sunteți...bine veniți!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.