Psalmi - LXIII - Mi-ai dat talanți și i-am risipit

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Doamne,

mă simt împins înapoi,

nu de Tine, ci de mine.

Ceea ce ai zidit în mine

se surpă încet,

ca și cum haosul dintâi

n-ar fi murit,

ci doar ar fi ațipit o vreme.

Mă întorc în hău,

nu din voință, ci din oboseală.

Liniștea s-a spart în mine

și aud din nou glasurile confuze

ale întunericului fără formă.

Am văzut Lumina Ta, Doamne,

dar acum văd cum palmele mele

s-au desprins de ea

și caută iar praf, iar rătăcire.

De ce mă las să cad,

după ce am fost ridicat?

Îmi amintesc începutul —

când pământul era pustiu și gol

și Duhul Tău se mișca peste ape.

Așa sunt eu acum,

un abis de ape neclare

peste care doar dorul Tău mai plutește.

Doamne,

nu mă lăsa să mă risipesc

în ceea ce eram

înainte de a ști că sunt al Tău.

Spune din nou cuvântul creației:

„Să fie lumină!”

Și haosul meu se va retrage,

iar chipul meu

va începe să semene din nou

cu Tine.

Întoarcerea în haos nu e moarte,

decât, dacă e urmată de Cuvânt.

Nu e sfârșit,

decât, dacă Tu încă mai vorbești.

Poruncește, Doamne...

Și haosul meu va deveni iar Creație.

Doamne, dacă după moarte nu Te voi găsi,

Pentru ce am plâns atâtea nopți numele Tău?

Pentru ce mi-am purtat crucea în tăcere,

Și mi-am plecat fruntea când m-ai încercat?

Frica mă roade mai tare decât moartea,

Nu de uitare, ci de absența Ta.

Căci nu m-am temut de moarte, Doamne,

Ci de zidul dintre mine și Fața Ta.

Sufletul meu a ars nu de frică,

Ci de dorul de a-Ți fi copil, nu străin.

Am iubit viața pentru că în ea Te-am căutat,

În zâmbet, în lacrimă, în cuvântul nerostit.

Și dacă nu Te voi afla nici Dincolo,

Întreg drumul meu va rămâne o rugă pierdută.

Dar eu, cred, chiar când inima mea îndoiește,

Cred ca pământul care așteaptă ploaia,

Fără să știe dacă norii vin cu binecuvântare

Sau cu furtună.

Și chiar dacă la capăt voi cădea în beznă,

Lasă o rază din Tine să mă atingă în treacăt —

Să știu că nu am visat zadarnic.

Să știu că și rătăcitul e văzut.

Luminează-mă Doamne!

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Orișicine-i acolo sus,

în fiecare zi, la un test m-a pus.

De rareori sunt pregătit,

și de multe ori m-am îmbulzit

El, într-o singură zi,

teste poate da mii și mii.

„Fete, glume, oameni... diferiți,

câte-un test pe zi tu meriți”

Dar dacă astea o fi doar teste,

Cum va fi oare,

la examenul cel mare?

Mamă! Sunt stresată! Fug de lume!

Chiar de Pământul e rotund,

Simt sub piele - presiune,

Și nu știu, unde să mă ascund.

Mamă! Îmi e teamă

De-ale vieții provocări!

Stai cu mine sub năframă

De primesc eu tot frustrări.

Mamă! Tu, cuprinde-mă!

Ajută mă să scap de toate.

Iar tu, viață, lovindu-mă,

Mama îmi va ține parte..

Scrie de vrei și vei putea,

Să arăți ce simți, în viața ta ..

Gândește, simte și arată,

De vrei să știe lumea toată.

Ce crezi, ce vezi, ce-i minunat,

In versuri totul arătat.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara ett ord

Sagt på måfå

Oförsonlig

Det slår ner mig.

hjärtat tror

Tanken mäter det,

Tystnaden är borta

Evigt.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på mina råd.

Bara ett ord

Det ger mig tunga tankar

Och bara med dem

Det omger mig.

Det är avundsjuka

Det kommer som en börda

Och en obeskrivlig mardröm

Natten i drömmen sänker sig.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på råden.

Och du kommer att veta

För att berätta

i alla fall,

alla som

Bli inte arg!

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Bli inte arg!