Prea mulţi Doamne …

De crezi iubirea o frumoasă zeitate,

Fără de care vei muri...

Minerva sau Junona

Fie Diana ce-i protejează pe amorezi...

Ce ține-nchisă-n ea

Promisiuni de viață,vesel colorate

Ce vin și pleacă zi de zi,

Bieți muritori alcătuiți doar din pământ,

Purtând de carnaval costume

Și măști pictate ce chipurile triste le ascund

Și neputând să prindă pentru sine

Amorul și iubirea care vine

De la frumoasele femei,

Frumoase coborâte ca din basme,

De care tinerii se-agață

Precum în lanțurile de la bâlci,

Cu cai ce sunt pictați in verde

Si stau semeți sau chiar nechează,

Tablou ce-i colorat și pare viu...

Ei bine,află ce îți spun acum!

Căci circulă o glumă populară

Când se vorbește prost și fără rost

Sau când prostia iese mult în față,

Demagogie ce-i proprie la hoți sau la mișei,

Oameni politici ce cred că-s zei...

Se știu și ei ,nerușinați ce-ar trebui s-atârne-n ștreang!

Atunci răspunsul despre care fac vorbire spune:

Cai verzi ce stau să pască pe pereți...

Iar de vei crede vorbele rostite

De gingașele vrăjite domnișoare,

Nu vrăjitoare spus-am,ci vrăjite,

Și prins în mrejele iubirii

Cuprins de o dorință arzătoare

Ce-i proprie doar tinereții cum se știe,

Te vei trezi purtat la trap călare

Pe-aceiași cai verzi pe pereți!

Ooohh....blestemată ești iubire....

Cu sora ta pe nume Amăgire!

Cu tot ce porți asupra ta,

Podoabele din aur,divinele parfumuri și fermecatele minciuni,

Nici cei mai bravi soldați spartani,

Nu pot ușor a te-nfrunta!

Dar nici Virgiliu,Horațiu sau

Ovidiu,

Cel exilat în Tomis din tainice motive

De Augustus Imperator,

Poet ce-a așezat erosul ca scânteie a iubirii

Pe un semeț piedestal,

Nu ar putea ca să ridice azi blestemul,

Cu tot ce ai primit de la ai tăi,

Sau mai degrabă de la mama ta...

Amor,Iubire Dragoste și Amăgire,

Rămâneți pe vecie în Infern!

(18 februarie -4 martie.2023 Horia Stănicel-Irepetabila Iubire)

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Un cerc cade,
Firele se desfac.
Totul ține nimic.

Ai greșit!

Ooo daaa și azi ca si in alte dăti

Când am permis cuvintelor ascutite

Să-mi felieze sufletu-n bucăți...

Când ai vrut sắ pleci pe nesimțite

Și-am insistat sả nu pleci prea departe

Să-mi dai îmbrăţişările promise

Neștiind c-au fost promisiuni deșarte ..

Am gresit!

Când mi-am strâns lacrimile-n pumni

Visând mereu la tine cu speranță

Și negândind c-aveai să-mi spui

Sả uit ca-i traversat prin a mea viață..

Am greșit!

Că om făr' de greșeală nu există

Cum bine știi sunt unul dintre ei

Căci m-am lăsat de vorbe păcălită

Și-am tot sperat iertare sả îți ceri.

Am greșit! Și-mi cer iertare mie

...ție ti-am cerut deja 1000...

27.09.2024

Am fost copil și multe mai visam

Țin minte că-mi doream o bicicletă 

Când ceilalți la plimbare se duceau

Aranjam trusa de doctor cu "pansamente".

Veneau juliți la genunchi și în coate

Când la întrecere se prindeau

Poposeau la a mea "farmacie",

Doamne... ce jocuri adevărate jucam!.

La "frunza" când ne faultam

Și ne duceam mereu în coate

Vecini ursuzi cu apă aruncau

Să mai plecam acasă... poate!?

Jucam "țările" fără să știm 

Că-n timp vom călători prin ele

Pe-atunci ceream între noi ostași

Azi ne publicăm cu mândrie pozele. 

Mi-e dor să mă-ntâlnesc pe-afară 

Cu-ale mele surori de cruce

Să stăm până seara făcând "bazagonii"

Așteptând luna... în noapte să ne culce.

Am fost copil și a rămas atât de vie

Amintirea acelor vremuri de demult

Încât n-aș sti să scriu o poezie

Să redau... copilăria ce am trăit...

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai turnat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Din umbrele rămase pe retină,

Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,

Căci port în mâini o toamnă clandestină,

Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.

Iar taina nopții ce veșnicia cere,

Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,

Tu ești un foc ce arde în tăcere,

Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.

Și vom pleca, când stelele apun,

Fugind de noi prin timpuri vinovate,

Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,

Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.

Din amintiri răzlețe, dezgolite,

Ți-aș naște lumea care îți lipsește,

Dar fiecare vis al meu se zbate,

Și fiecare pas, subit îmi împietrește.

Sub pleoape grele curge anotimpul,

Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,

Iar noi luptăm mereu cu timpul,

Dintr-un destin ucis cu apă vie.

Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,

În strălucirea unui trist apus,

E cântecul tăcerii ce cuvântă,

Un legământ ce încă nu l-am spus.

Rămânem două maluri de tăcere,

Pe râul care curge între noi,

Iubirea noastră, fulgeră durere,

Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.

Azi totul e numai iubire, 

Un cer cu o singură stea, 

Ochi dulci sclipind în privire, 

Mâna în mână, el și cu ea. 

O floare, un parc, o alee, 

Sărutul timid și rebel, 

În ochi le răsar curcubeie, 

Și râd fericiți, ea și cu el. 

Tristețea întreagă dispare,

Rămâne iubirea ce vrea,

Să-i țină uniți într-o floare,

O singură lume: el și cu ea.

Un cântec se-aude în zare,

Șoptit ca o taină din cer,

Se leagănă timpul în soare,

Pe banca tăcerii, ea și cu el.

În piept le dansează iubirea,

Cu zboruri de înger și nea,

Un vis le împlinește menirea,

Pe veci împreună: El și cu Ea.

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

Cu mintea rătăcind în amăgire,

Mă-ndrept agale spre tăceri,

Sub pleoapele căzute de iubire,

Se frânge dragostea de ieri.

Îi port în piept icoana nemuririi,

Cu glasul stins de-atâtea căutări,

Și mă închin sub crucea amintirii,

Sperând s-o întâlnesc în alte zări.

Azi port în inimă o veche rană,

Din ea se scurge sângele tristeții,

Sub pielea mea e numai toamnă,

Și veșteji îmi sunt anii tinereții.

În jurul meu e-o mare fără țărmuri,

Și mă înec din nou în amintiri,

Cu mâinile întinse către ceruri,

Din mintea mea înalț dezamăgiri.

Am iubit o mască... ce frumos mințea,

Un surâs de ceară, ochi fără durere,

Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,

Ascundeam sub pernă lacrimile mele. 

Am iubit o mască... i-am făcut altar,

Aprinzând în gânduri lumânări de vis,

Însă ceara scursă, devenea coșmar, 

Iar lumina noastră se scurgea-n abis. 

Am iubit o mască... i-am jurat să fiu, 

Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,

Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,

Răsăream nostalgic ca o dimineață. 

Am iubit o mască... o iubesc și-acum,

Am lăsat în spate tot ce n-am aflat, 

Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum, 

Și-am  iubit orbește, până m-am uscat. 

Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,

Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,

O credeam icoana sufletului meu, 

Și-o slăvea întruna inima-mi cernută. 

Am iubit o mască... poate n-a fost ea,

Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,

Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa, 

Ca o primăvară fără flori și frunze.