Atitea femei

Pe sinele lucioase de ploaie

Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu

Si n-o sa opresca in statie

Daca nu-i ceri cu putere vatmanului

Si daca cobori

In ploaia rece si rara

O sa intri pe-o strada anonima

Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina

Decapitind zumzetul orasului

Tacerea

Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata

Sonora, doar din pasii tai grabiti

Case anoste,gri,aliniate

Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute

O sa cobori la vale alaturi pavajului ud

Pina la casa cu portic si curte adinca

O sa urci treptele prafuite din fundul curtii

Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula

Impreuna cu  vesnicul ventilator  din perete

Spre odaia dintre doua usi

Cu o soba rece ,decor

In drapta usii

Contorul electric, atotputernic

Zace mort

Ochiul ferestrei

Cu geamul rece si ud

Sta jumatate ingropat sub iedera

Pe podea, linga soba

Doua coloane de-un metru, de carti

Usor inclinate

Pe coltul mesei

Un picup, cu unicul disc

Tocit iremediabil

In noapte

In patul fara saltea

Sub  o patura veche

O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas

Citesc

Dar aceasta citire-i

Destinata recitirii

Scriu

Dar aceasta scriere-i

Destinata amintirii

Traiesc

Dar aceasta traire-i

Destinata uitarii

Iubesc

Dar aceasta iubire-i

Destinata mortii

Ca nimic n-apasa anii

Peste puterea intimplarilor

Care ne tin oaspeti

Ca nimic n-apasa

Nici peste usile care se deschid oricum

Chiar daca nu mai avem chei

Simple valuri,anii

Luna ,simpla geamandura

Tu ai spus

Sa ne masuram

Sa ne asezam

Spate-n spate

Am masurat si am vazut asa 

Statura ta

Aproape firava

Mult peste cit pot eu cara

Darnicia ta

Coplesitor nevazuta

Atit de mare-i recunostinta

Glasul tau

Chiar soptit

Mai sonor si raspicat decit al meu

Visele tale

Colorate tacut

Asa adinc coborite-n amintire

Ochii tai albastri

Desi tristi

Infinit mai frumosi decit ai mei

Dar iubirea ta

Altfel adinca

N-o poate-ntrece pe a mea

Iarna fusese grea, dar de-acum, in primavara, se mai incalzise un pic,destul de mult cit sa pot lucra, dimineata, la masina, un fel de revizie la iesirea din iarna, cind mai curatam cu o perie de sirma ce rugina mai aparuse pe dedesubt.Nu erau mai mult de douazeci de minute de cind ma chinuiam cu peria, inghesuit sub partea cea mai joasa, spre scut, cind a venit primul semn, intii ca o ciupitura,ca o intepatura, ca o crampa…nu era ceva neobisnuit, ma mai duruse stomacul si inainte dar acum durerea era mult mai vie si mult mai acuta…m-am tras de sub masina si m-am dus in casa,gindind sa stau putin in pat pina imi trece si sa-mi vad mai apoi de treaba…dar n-a fost chiar asa, acea piscatura, acea crampa, acea arsura, isi revendica existenta, ca si cum si-ar fi cerut dreptul la viata si se dezvolta fara oprire, navalind peste mine ca un taur care pina atunci fusese tinut in cusca de niste porti grele si care, de-o data, se putea napusti in arena si putea lua in coarne si in copite pe oricine gasea in cale…dar n-a fost doar durerea, altfel asa adinca, miinile mi s-au racit si parca mii de ace ma intepau in timp ce parea ca pot respira tot mai greu sub un fel de frison…atunci mi-am zis ca ceva nu-i in regula… cheama salvarea, am strigat ,spre usa…mergi la adela(vecina care avea telefonul folosit de toata strada) si da telefon.

N-a venit repede si n-a fost usoara asteptarea, taurul,pe care-l banuiam c-ar fi  negru si fioros ,nu s-a oprit deloc din goana salbatica, ba mai mult, din cind in cind mai dadea cu cornul in mantinela ,doar asa ,sa se stie cine-i la putere si ce poate face…salvarea a venit cam dupa vreo jumatate de ora, poate un pic mai mult,tocmai in vremea in care taurul se oprise cu un corn in stomacul meu si cu o copita pe piept.

Abdomen de lemn,a spus asistenta,in timp ce ma palpa fara prea multe menajamente…trebuie dus la spital.

Masina salvarii, care trebuia sa ma duca la spitalul aflat cam la 6 km, era o dacia break in care pacientul statea intins pe o targa pusa cumva in portbagaj si pe care m-am putut tiri cam cu ultimele mele puteri,exact asa cum ma aflam, scos de sub masina , plin de praf si rugina, uns pe miini cu ulei si benzina,aproape descult,  intr-o salopeta zdrentuita.

Poate ca-ar fi trebuit sa ma simt de-acum, cumva, un pic mai usurat, dar n-a fost deloc cazul….masina aia, saraca, nu cred ca mai avea vreun gram de cauciuc in tampoane sau vreo picatura de ulei in amortizoare   asa  ca orice pietricica mai mare de-o mazare declansa un fel de explozie suplimetara in locul in care taurul negru isi infinsese cornul, iar acei nenumarati, de-acum, kilometri pina la spital erau , aproape jumatate, pe un drum de pietris…pina la urma , inca viu, am scos-o la capat si am ajuns, aproape sleit, in parcarea spitalului, unde trebuia sa asteptam preluarea la evaluare care a mai insemnat o alta jumatate de ora de durere chinuitoare.

Evaluarea a fost destul de rapida…cum poti sa vii asa murdar la spital…cum o sa te opereze domnul doctor….spalati-l si barbieriti-l ca sa-l poata deschide…posibil ulcer perforat…

Am fost dezbracat, superficial spalat, complet barbierit de la piept in jos,  imbracat cu un fel de pajama cam cu doua-trei, numere mai mici de parca eram la plaja in bermude si-am fost asezat intr-un scaun pe roti unde mi-au   montata o perfuzie, o punguta din plastic agatata de-un fel de stilp al scaunului, timp in care taurul negru nu doar ca devenise mai fioros, devenise un taur Sicilian cu coarnele in flacari, asa  ca de-acum parea c-o sa vad, in cele din urma, fundul de piatra al putului durerii…ei, dara capatul de jos al durerii nu-I chiar asa la-ndemina,pare ca mereu se poate cobori mai adinc, imi ziceam in timp ce eram impins cu scaunul pe roti spre sala de operatie ,pe un coridor foarte lung,  straniu de pustiu…  

Avem nevoie de scaun,a spus asistenta…stai tu, asa, in picioare, pina te cheama inauntru, imediat ce termina de pregatit sala de operatie…tine tu flaconul de perfuzie…asa…cu mina sus…lasat singur,imbracat cu niste pantaloni ca de plaja , pina la genunchi,aproape…cu mina ridicata, tinind flaconul perfuziei,rezemat de zid, in timp ce taurul Sicilian incerca sa ma convinga ca asta-i fundul de piatra al durerii si ca daca ai rabdat pin-acum e destul, lasa-te-n jos, renunta, asta a fost tot…aproape ca eram convins, incepusem sa ma las ,usor, in jos ,dupa un timp pe care nu-l pot masura acum in secunde ci doar in pale de foc, cind usa s-a deschis si cineva a spus…intra si urca-te pe masa…

Era o camera asa alba, luminoasa, cu o multime de oameni albi, cu masti si manusi si un fel de masa care parea de inox, cu un fel de jgeab lateral de-o parte, pe care, dupa ce am fost asezat pe masa, mi-au intins mina dreapta.

Numara cu voce tare pina la zece…a spus o voce de dincolo de-o masca…

Hm…ce timpenii mai spui…tu nu vezi ca am un corn, ca un tirbuson, in mate, care pare inrosit in foc si tu imi spui sa numar pina la zece ?

Da m-am supus…

Unu…chiar nu vezi cita treaba am sa-mi suport durerea ?

Doi…hm…ce cred ei ca pot obtine cu asta…cu numaratul…

Trei …ce-a facut taurul…cumva s-a descaltat…pare ca si-a perdut copita…

Patru …pare c-a plecat..a ramas doar o gaura-n stomacul meu care pulseaza si arde…

Cinci…asa cum s-asterne racoarea, ca o alinare, aproape nefiresc de blinda

Sase…nu pare ca vreun nerv de-al meu ar mai putea fi in conflict cu altul ci doar intr-o pace deplina

A saptea masura n-a mai fost, doar binele absolut sub forma unui val alb laptos care a acoperit totul…

A opta secunda e greu de crezut c-ar fi putut cuprinde,   poate doar foarte inghesuit, toate orele oarbe care-au trecut  pina  cind ,ca un fel de geamandura m-am ridicat din adincurile calde ale renuntarii in taisul acut al lumii, inapoi in corpul meu torturat, asa c-am sarit peste ea, direct in noapte…

Era de-acum o vreme adinc infipta-n intuneric,puteam vedea o jumatate de fereasta neagra,liniste, doar niste piuieli electonice,intins intr-un pat, cu o penumbra in care puteam ,totusi, vedea cite ceva, niste luminite pilpiiitoare, in timp ce simtul concretului incepea sa se trezeasca.

Taurul plecase, surprinzator, nu mai era nici un fel de durere acuta, imediata, asta pina cind am fost constient ca eram legat de miini, cu un fel de fese din tifon de marginea patului…cum ieseau din mine ,manunchi, o gramada de furtunase, vreo trei din burta, unul din nas, cite unul in fiecare brat, si altele mai greu de vazut, dar care m-aratau ca un fel de arici plesuv.Am incercat sa rup una din legaturi, mai mult cu mina dreapta,m-am chinuit destul de mult pina cind sa inteleg un lucru simplu, taurul plecase, dar ramasese in urma, ca un fel de luptator japonez uitat pe-o insula, un fel de cusca de fier,un fel de corset care, pe linga abdomenul de lemn   inca   manifest,imi strivea pieptul ,in asa fel ca abia puteam respira.Asta a fost mostenirea taurului,chinul cumplit de sub corsetul de fier si lupta pentru fiecare gura de aer,iar acest chin mi-a spus foarte limpede…poti sa faci orice vrei, poti visa orice, numai nu te razvrati…stai linistit si respira rar ,  numara fiecare respiratie, pentru ca , deocamdata ,asta-i tot ce ai.

Desi ar mai fi fost si setea coplesitoare  care-a venit, insa, insotita cu imaginea ingrijoratoare ca de-acum as fi un fel de burduf insailat care-ar putea pierde apa pe la cusaturi.Asa c-am adaugat,alaturi rasuflarii strivite, de data asta voluntar si infrinarea dorintei desertice de apa, cel putin o vreme, pin-am socotit ca m-am lipit,destul, la loc.

Asta-i tot ce-am avut si tot ce-am facut aproape trei zile ,atent la fiecare respiratie masurata, cu grija pentru fiecare numarare si mai ales, fara razvratiri, doar interupt de caleretul de vagoane care , in urma electrocutarii ,suferise mai multe amputari severe si care isi manifesta suferinta foarte sonor, pina cind si el  a tacut.

Trecind vremea si fiind inca in viata am fost mutat intr-un salon, un salon cu zece paturi,  unde-am capatat al doilea pat de la fereastra ,din care puteam vedea virful unui copac asezat peste cerul gol.

Si o asistenta tinara, draguta, care-a-ncerat sa s-arate utila de la bun inceput, de cum au aranjat paturile.

Cumva, cred c-a vrut sa regleze debitul perfuziei, care se face dintr-un fel de robinet, dar n-a mai inconjurta patul, perfuzia fiind pe partea opusa, asa ca s-a intins peste  pat, peste mine , intr-un mod,probabil, inconstient de intim.

Si-atunci mi s-a miscat  , n-a fost doar o banuiala , n-a fost ca atunci cind George Costanza a fost la masaj si i s-a parut…a fost o certitudine, chiar dupa trei zile la reanimare si daca n-as fi avut mina legata de pat as fi incercat , cumva,sa ascund fapta asta,in timp ce suna in gindul meu  un fel de voce raspicata…ei, mahma, s-arata treaba ca esti departe de-a fi mort…ia-ti patul tau si umbla…

Zilele in salon ar fi putut fi mai putine, dar nu ar fi fost in rind cu osinda,asa c-am fost binecuvintat si c-o pneumonie nosocomiala,ca un fel bir,de plata tacuta data unui spital de stat, de-au mai tinut aproape aceste miini calde si gingase care-au avut grija de mine inca vreo saptamina, facindu-mi injectii cu antibiotic de vreo trei ori pe zi, in timp ce-ncercam sa-nvat sa merg din nou.

Dar pina la urma am scos-o iara la capat si-am fost tras afara….

Semnele verii s-aratau de-acum cu putere,chiar daca ea era inca departe, cum stateam asa, asezat pe-o banca, la poarta  spitalului, externat in aceleasi haine cu care lucrasem cind am fost internat,asteptind masina care sa ma duca acasa,sub un tei ne-nflorit inca deplin,dar care tot cobora un fel de parfum, cu o cicatrce ca un fel de fermoar urias, lung de-o palma si  inca c-o mica gaura, inca nevindecata, de unde scosesera ei ultimul furtunas si care pulsa continuu cu un fel de durere care de-acum parea doar o gluma si gindul insistent ca dac-ar fi fost in puterea mea, privind la aceste zece zile din urma, as fi ales in mod sigur ,o alta cale,un alt mod de-a ma lasa de fumat

Cuvintul scris,in zid zidit

Cuvintul scris,potrivnic risipirii

Cuvintul scris in marginea umbrei.

In partea dinspre soare, visin

In partea dinspre umbra, nuc

Nehotarit,vintul,amesteca gustul

Racoreste,din stinga

Usuca,din drepta.

Ingenunchiat de soare

Impovarat de carti

Astept inserarea

Noaptea,la vremea potrivita

Un cutit ascutit ca cel de nerostit

Taie tigara

Carafa,plina cu-n rosu greu

Asteapta

Cerul,e plin de stele

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Sunt gânduri, Doamne,

care nu se spun.

Nu pentru că nu știu cuvintele,

ci pentru că mi-e teamă

să le rostesc.

Gânduri încolțite în noapte,

ascunse sub zâmbete,

neîmpărtășite nici măcar inimii mele.

Și totuși, ele cresc —

tăcute, grele,

ca pietrele care nu fac ziduri,

ci morminte.

Le port ca pe niște lanțuri

invizibile,

dar simțite cu fiecare pas.

Și când vreau să mă rog,

ele îmi sugrumă glasul

cu tăcerea lor de plumb.

Dar Tu, Doamne, știi…

Chiar și ce n-am spus.

Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.

Și nu Te dai înapoi.

Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,

și aprinzi o lumină slabă —

nu ca să mă judeci,

ci ca să mă ridici.

Învață-mă, Doamne,

să-Ți dau și ce nu pot rosti,

să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,

ci și nodul din rugă.

Ca să pot respira din nou —

nu aer,

ci adevăr.

Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,

O umbră sunt, tăcută, fără scut.

Privirile trec prin mine – gol și rece,

Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.

Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,

Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.

Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,

Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.

Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,

În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.

Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,

În brațele lui tăcerea mea e spusă.

Când toți m-au judecat fără să știe,

El m-a privit ca pe-o ființă vie.

Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,

Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.

Cu el nu trebuie să explic nimic,

Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.

E liniștea din haosul din mine,

O ancoră-ntr-o mare de ruine.

Mă ține strâns când lumea mă rănește,

Și-n ochii lui, o rază mă zidește.

Când mă prăbușc, el e acolo, viu –

Un adevăr într-un ocean pustiu.

Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,

Dar poate nu mai sunt aceea toată...

Tot ce mai știu e că în ochii lui

Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.

---

Mângâie-mi sufletul, Doamne,

de păcate zdrobit,

căci mă simt ca un pământ ars

ce nu poate să primească ploaia.

Știu că am greșit înaintea Ta,

și am călcat calea dreptății,

dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic

decât prin mângâierea Ta.

Nu îmi cer răsplată,

nu cer iertare ușoară.

Cer doar să mă iei în brațele Tale

și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.

Lasă-mi inima să se îndrepte

spre lumina Ta,

căci în adâncul ei mă simt gol,

ca un râu secat,

dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.

Mângâie-mi sufletul,

nu cu vorbe,

ci cu iertarea care vine din adânc,

cu iubirea care le spală pe toate.

Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,

ci ridică-mă, chiar când nu am putere

să mă ridic singur.

Departe cu minciuna, 

N-ai lăsat-o pe niciuna,

Dar de ce o înfăptuiești, 

Nu 

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara eitt orð

Sagt af handahófi

Ófyrirgefanlegt

Það slær mig niður.

hjartað trúir

Hugsun mælir það,

Þögnin er horfin

Að eilífu.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin mín.

Bara eitt orð

Það vekur mig þungar hugsanir

Og bara með þeim

Það umlykur mig.

Það er öfund

Það kemur sem byrði

Og ólýsanleg martröð

Nóttin í draumnum lækkar.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin.

Og þú munt vita

Að segja þér

Allavega,

allir sem

Ekki verða reiður!

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Ekki verða reiður!