Statu-i mort.

“Norocul ți-l faci cu a ta mână”

O-nțeleaptă vorbă strămoșească,

Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,

Oș lăsa-o eu să vorbească,

În strună să-i cânt,

Și ea după strună să-mi joace,

Și așa s-o ținem până când

M-o lăsa cu povețele ei în pace.”

Destinul ți-e o carte deschisă

Și sufletul ți-e cerneală

C-a ta inimă s-o lași scrisă,

Căci ea ție îți e leală

Și-i dictează cum să scrie

Stiloului cel mort al conștiinței

Despre lunga lui călătorie

În ale veseliei și suferinței.

Coperțile-i sunt colorate

De cei pe care-i porți în inimă,

Care te susțin în tot și-n toate

Și direct pe suflet îți imprimă

Minunate desene, mici scrijelituri,

Dar tot tu ești autorul cel dintâi.

1.De cand te-am cunoscut pe tine,

Viata sa schimbat complet

Mereu visez mereu iubec.

2.Ce in trecut pierdusem tot

Acum am câstigat din nou,

Speranta dragostea iubirea 

Se intorc din nou in viata mea

3.Acum esti totul pentru mine 

Si vrau sa fie asa mereu

Tu mi-ai adus lumina-n suflet 

Din intuneric mai luat 

Mi-ai dat din nou acea speranta

Ca sa iubesc cu adevarat.

4.Si asfel flacara iubiri

Sa reaprins in viata mea 

Tu mi-ai adus doar bucurie 

Si fericire-n viata mea

6.Odata cu venirea ta 

Sa dus singuratatea mea

Tu mi-ai intins o mana calda

Sa fi a mea numai a mea 

Conpozitor                            ziua               ora                 data

Cosmin greurus                   vineri             6:57        10.01.2025

Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației

Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției

Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni 

Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.

Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.

Mi-e dor, mi-e dor;

Mă mir, ce trist.

Mi-e dor de a ta voce,

Mi-e dor de al tau vis.

Mi-e dor să mă cufund în gânduri,

Mi-e dor de viața noastră,

Mi-e dor de moartea care vine,

Mi-e dor de pacea noastră.

Şi când mi-e dor, mă mir

Cum am putut să te pierd,

Cum viața asta şi-a permis,

Mă mir de acest abis.

cristi  își face cruci cu ambele mîini

pentru femeia cu o singură mînă

și eu măsor apa de la tine cu buze mici

strîmte, în care încape o buză dintr-un sărut

cristi o iubea pe femeia cu o singură mînă

iubea și proteza ei, mergea drumul atît de duios printre munți

ca un cîntec de împăcare și împotcovire

și dumnezeu lăsa de la el și nu lua

cînd cristi  a văzut limpede că a luat și

a luat singura mînă pe care o mai avea

și a lăsat în loc acel gol pe care, fără rușine îl numim

fără dumnezeu, cu alcool

cristi s-a dus sub plapuma tatălui

și de acolo a plecat cu un picior mai puțin

să șchioapete o viață întreagă

iubirea pentru mîna ei lipsă

și eu nu știu cum îmi trec povestea asta prin bluza ta

și băiatul care se ocupă de noapte a adormit

și stelele au colțuri care îmi intră în inimă

și e prima dată cînd resuscitez o piatră

să fie ăștia urmele pașilor noștri

doamne ce prăpăstii am făcut

Tot mai mulți moldoveni pleacă,

Și nu se mai gândesc la familie

Ca fiecare om așteapta,

Cât va mai tine această filosofie.

Lucrează cu anii la betoane

Pentru a primi niste monede,

Dar cu niste rabdări că pe poale

Ei vor succede.

Tot trece timpul pîna când,

Se gândește să plece înapoi,la familie

Dar tot îl trece un gând...

Cât va continua această poezie?

Și ajugând acolo,

Se gândesc la diaspora

Deoarece vor ca,

Să trăiască acolo mai bine

Au condiții de trai,dar...

Nu pot lăsa familia,

Căci este că un dar(cadou)

Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.

Și tot ajung la un gând comun,

Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora

Așa că gândestete bine,până îți spun

Nu te grăbi a explora

Căci viața are multe întorsături,

Prin care trec toti,

Cu foarte multe răsturnături

Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..

Compusa și scrisă de:Leca Nicolae

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,  

Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.  

Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,  

Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Prin lupte și visuri, prin renaștere și dor,

Ne-am construit rădăcini și un viitor mai ușor.

Cunoașterea trecutului ne ține uniți și vii,

Istoria nu iartă, ea ne arată CINE VOM FI.

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,

Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.

Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,

Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

Iartă-ne, Mamă, iartă-ne, Tată,

Că am fost departe de voi, de îmbrățișările calde.

Acolo, în uitare, iubirea se stingea-n singurătate,

Iar noi speram mereu că vom reveni...

Vom reveni la rădăcini, la casa părintească.

Iartă-ne, Doamne, iartă-ne iar,

Pentru credința noastră oarbă, neînfricată.

Dă-ne putere să mergem uniți mai departe,

Să purtăm în suflet dragostea de odinioară — 

pentru Țară, pentru Părinți, pentru Dreptate.

04.12.2025

Andrei Guțu

Pe un deal, în depărtare,

In țara aceasta mare ,

Eu încă îmi mai găsesc,

Satul meu copilăresc.

Și în mijloc o ruină,

Parcă ștearsă de rugină,

O căsuță bătrânească,

O căsuță românească!

Și acum mai am în minte ,

Încăperea mea de-odihnă,

Cea căsuță bătrânească unde eu stăteam în tihnă,

Românul bine se simte,

Pe pământul românesc,

România țara -mi dragă:Eu îți spun că : TE IUBESC!

        AUTOR: Rada Maria 6D 

Nu dormi, popor cu frunte arsă,

Căci somnul tău e jug și lanț,

Pe harta lumii ești o farsă,

Ești căzut într-un mare șanț.

Ți-au frânt coloana în tăcere,

Și ți-au vândut pământul sfânt,

Iar tu priveai, fără putere,

Cum se topea al tău cuvânt.

Ți-au pus icoane la ferestre,

Dar ți-au luat grâul din hambar,

Ți-au zis că-s „patrioți” aceste,

Hiene-n haine de primar.

Ai fost mințit cu pâine caldă,

Și ți-au furat și mâna care,

Muncea de zori, cu inima albă,

Iar azi trăiești doar din răbdare.

Îți spun că ești mic și nevrednic,

Să nu visezi la ce-i al tău,

Dar uită că-n pieptul demn și harnic,

Mai bate-un foc, tăcut și greu.

Trezirea nu e-n gloanțe crunte,

Ci-n ochii care văd curat,

În mâna care dă să-nfrunte,

În glasul care stă-n dreptat.

Nu moștenim doar lut și case,

Ci lupta celor ce-au căzut,

Să nu ne vindem pe mătase,

Tot ce străbunii ne-au făcut.

Când mor copiii de foame-n școală,

Iar hoții dorm pe saci cu banii,

Tăcerea noastră e o otravă,

Răbdarea e cumplită în acești anii.

O țară nu se schimbă-n vorbe,

Ci-n pașii grei pe drumul drept,

Când omul poartă cu demnitate,

Dreptatea-n fapte, nu-n regret.

Să nu mai cerem de la alții,

Ce nu ne dăm noi niciodat’,

Să ne iubim pământul, frații,

Și să fim drepți cu-adevărat.

Căci nu mai vine nimeni, frate,

Să-ți spele sângele de jos,

Națiunea ori se ridică în picioare,

Ori piere-n somnul dureros.

Ridică-te, din umilință,

Cu fruntea sus, cu pasul drept,

Căci cea mai sfântă biruință,

E să devii din nou complet.

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.