VREAU

    Privesc la frunze, la soare, la cer şi la flori, 
    La tine, la ochii tăi, umbriți de culori, 
    La buzele pline, cu speranţă privesc, 
    Sub pecetea unui sărut vreau să le strivesc… 
    
    Privesc cum Viaţa-mi pulsează în vene, 
    Privesc cum cocorii dansează-n poiene, 
    Privesc în tăcere, la sufletu’-mi plin, 
    Cu respect, către Viaţă, acuma mă-nclin…
    
    Privesc cum Moartea pândeşte la colţuri, 
    Zornăindu-şi cu ură, disperarea în lanţuri, 
    Privesc, în tăcere, cu sufletul gol, 
    Dând Morţii respect şi făcându-i ocol… 
    
    Privesc la toţi norii, la cei ce vor să se plece, 
    Cu-ochii închişi, să văd, cum viaţa îmi trece… 
    Pe frunte-mi, şuviţe de păr, lăsate în vânt, 
    Întunecate-odată, acuma-s de argint…

Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...

... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...

La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte: 

- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?

Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...

Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...

Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...

Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...

Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...

V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

    Uimirea-i a mea...
    Ca o pătură de nea,
    Căci anii se trec,
    Ca vinul cel sec...
    
    Şi nu mai socot,
    Întregul din tot...
    Cu măsură respir,
    Nectar de zefir...
    
    Uimirea-i a mea...
    Ca o pană de grea,
    Cu suflet uşor,
    Ca un puf de nor...
    
    Trecutele zile,
    Împlinite în file,
    Trecutele nopţi,
    Isprăvite în cărţi...
    
    Uimirea-i a mea...

    Ca un vers ce-mi părea,
    Curcubeu colorat,
    Un vis înflorat...

    În acorduri de chitară, 
    Mi-am pierdut întreagă vară... 
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Pictând copacii cu ecou... 
    
    Mi-am pierdut întreaga vară, 
    Şi de n-ar fi fost întâia oară... 
    Când simt, pierdut printre regrete, 
    Zbor diafan, de aripi, de egrete... 
    
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Înveşmântată-n chimonou... 
    Înmiresmată-n fructe dulci -
    Parfum de struguri şi de nuci... 
    
    Pictând copacii cu ecou, 
    Încremenind natura într-un tablou... 
    Măreaţa toamnă mi-a şoptit încet, 
    Că n-are timp pentru regret… 

    Apusul de soare, cu roş m-a rănit, 
    Iar valul de mare, încet s-a topit 
    În umbra zorită-a cocorului zeu, 
    Spre etern, călăuză, al visului meu.
    
    Păsări speriate-au ţipat înapoi, 
    Stârnind, absurde, ecouri de ploi, 
    Ciudatul blestem al puşcaşului orb, 
    Rătăcit în pădure precum un corb. 
    
    Doar luna-şi arată palidul chip, 
    Peste lacul vrăjit şi nemărginit, 
    Oglindă, ce-i spartă în rumen argint, 
    Cioburi ce ard, în culori de absint. 
    
    Căci zorii de zi, curând, s-or ivi, 
    Din nou, soare blând, va răsări, 
    Aducând spre lumină, poiana cea rece 
    Prin care doar cerbul, iuţit, se va trece.

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Am depășit orice limită,
Dar am trecut de barieră?
Dacă viața-i un paradox,
Atunci etica e mănușa de box.

Prinși în cercuri vicioase,
Își fac timp să tragă linii vâscoase,
În funcție de părerile expuse
Ale mulțimii cu mințile străpunse.

Se susține dorința de dreptate,
Dar se confundă cu răzbunarea.
Gurile devin canibale și înfometate,
Cei ca mine fiind materia ce susține hrănirea.

Pe patul de foc al propriilor păcate
Dorm înghețat în probabilitate,
Trezindu-mă într-un cer de singurătate,
Colorat de aburul cenușii.

Iertarea e pentru cei vii.
Sunt un doctor nebun ce oferă sănătate,
Criticat pentru brutalitate.
Devin constructor cu materiale limitate,
Și se așteaptă cele mai bune rezultate.

Eu sunt cel ce face tăieturile,
Dar și cusăturile.
Nu-mi plac scurtăturile,
Sunt mândru de toate eșecurile.

N-am ucis din răutate —
Ne-am îngropat împreună pentru rezultate.
Sufletul, la început, n-avea idee ce risca.
Oglinda-mi arăta doar masca.
Nu mai știu unde apar:
Prins între vulcan și ghețar.

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Fiecare cu o povara,

Fiecare cu o soarta,

Cauți una mai ușoară ,

Însă nu o oferă nimeni ,

Fiecare construiește,

Merge alearga și gândește,

Crede n soarta și n destin,

Însă lumea nu o vede,

Că deja e menit,

Să fii sluga unui venit,

Să-ți pierzi viața muncind,

Crezând in destin,

A cui viața oare,

Să o fur, sa fie mai ușoară ,

Dar și aia e menită,

Să se piardă in venituri,

Să rămâi la sfârșit de viața,

In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?