Impostorul

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

În adâncuri hibernale

Șade sufletu-mi legat

Să nu-mi iasă pe afară

Și să zboare în neant.

L-am legat în primăvară,

Când iubeam o domnișoară,

Și de-atunci am jurat

Să rămână-n veci legat.

Cu cătușe de argint

Și zăbrele făurite

Din iubirile trecute,

Așa, Doamne, l-am legat.

L-am legat de frica morții

Ce-mi jurase să-mi aducă,

Când văzuse că-n iubire

E doar suferință pură.

I-am promis de atâtea ori,

Că în răsărit de zori,

Eu și inima-mi nătângă

Vom sădi în lume flori.

Să le iubim doar pe ele,

Să nu mai iubim muiere,

Să ne ridicăm un zid

În grădina de argint.

Unde vom sădi lalele

Și zambile, viorele,

Iar aproape de fântână

Vom planta un nuc, să-mi ție.

Umbră-n anii bătrâneții,

Când vor vizita nepoții,

Să le povestesc de lume

Și de sufletul din mine.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.

Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.

Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.