Desăvârșire perfectă

Soarta este una desăvârșită

cu chipul ascuns și enigmatic

și trupul acoperit cu nimic

de întreagă vreme,

care nu-l descifrează

nici după trecerea la altă treaptă

a sorții.

 

Viața este una desăvârșită

cu ascunse obscure și frumoase

care așteaptă pe Dumnezeu

să le găsească

și să le salveze de răul,

după ce ei vor găsi

sursa lor de putere

și de încredere.

 

Omul este unul desăvârșit

cu capul luminat ca un felinar

din parcul Chișinăului,

însă aerul este poluat, respirând greșit

și fără practică,

gata să-l asfixieze până la moarte.

 

Cuvântul este unul desăvârșit

cu litere profunde, precum E și U,

care ne caracterizează pe noi toți

când le îmbinăm așa cum se cuvine.

 

Numai desăvârșirea îl face pe cineva

desăvârșit,

căci nimeni nu este mișel și nimeni,

adică nedesăvârșit.

Dar dacă el este un mișel

sau nimic,

atunci el are ceva paradoxal

în starea lui

și, de aceea, el are șansa să-și înlocuiască

un termen nociv,

ca să se desăvârșească,

să devină desăvârșit

în mod desăvârșit.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Sergiu P. Cassian poezii.online Desăvârșire perfectă

Data postării: 18 noiembrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 29

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Mirul

femeia leprosului, când L-a văzut

pe Iisus,

a luat mirul și L-a uns

pe tot corpul Lui,

pentru ca să fie pregătit

de moartea iminentă.

 

în fiecare casă văzut-am pe moarte,

dar nu se alipește de mine,

că nu mă cunoaște.

găsit-am un mir dintr-o cămară

părăsită de oameni

și mi-am uns fruntea.

 

vine la mine moartea,

care era groaznică

dar acum este splendidă,

și se atinge de mine

ca pe un mire demult așteptat.

Mai mult...

Satanism sau Agonie

Noaptea întunecată, stelele lucioase,

Luna de la nămeții fură o culoare.

Ah! ce plagiată-i luna asta… Schimb tema,

Căci ea nu-i tare importantă, precum stema

Țării care are sorginte cea latină.

Gândul este ca o nălucă cristalină,

Ce mă frământă, chinuie cu o cruzime.

Parc-mă aflu în nemărginită pustie,

Fără viață, fără moarte, fără mirare…

Însă chinul lui satan este mare, mare.

Numai să-l crezi și, îndată, apare lumea,

Și nu așa, dar sosești, ca Fiul, în culmea

Munții gata să-o iei, orgolios, în palma.

Dar care e sensul, dacă nu ești de-a valma

Cu sacru, cu fericire a tot ce este?

Bine-a spus că atracție este o viespe,

Dar armonie este lumina luminii…

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

 

Tu crezi că spun ceva fantastic, metaforic?

Că mărturisirea este de la android?

Este cea mai demonică afirmație,

De când pășesc pe acest pământ c-o grație

De dragoste sufletească cu păcatele.

Sigur, asta este un fleac, cum spun mamele.

 

Dar nu-i despre asta. Deci, eu am fost satanist.

Poate să fie distins cu gândul anarhist.

Ea a propus răscoală, sacrificând trupul,

Pe când El dăruiește viața, nu amurgul.

Vioara amară răsună pretutindeni,

Cu ecoul ca să vuie în orice clipe

Că El, Luceafărul, vine să ne conducă

Spre-un castel părăsit, de cruce să ne rupă.

Să dea omenirii condițiile serbeze

Ca pe urmă să fim găsiți sub o lespede.

Nimenea nu a plecat, toți erau îndrumați

În spațiul sacru, primind chiar un suflet curat,

Unde sunt îmbălsămate multe florile.

Însă eu observam, cum creșteau ororile

Satanei, când eram aplecat și subjugat

Brusc, fără a-mi simți firea și cugetul cel fad.

Glasul infernului, unde mă topesc complet,

M-a chemat ca pe un câine, iar nu ca pe-un poet.

 

Ceasul este stricat și nu știu cât a trecut,

Aici nu se înțelege, îi negru și destul.

Fețele străine, demonice ca-n coșmar,

În peisajul exotic și cumplit de amar.

Vocile negre pătrund în izvorul nopții

Și-l fac mai înfiorător decât ziua morții.

Steaua s-a adăpostit în culmea totului,

Potrivnic, care nu știe gustul amorului,

Este lăudat ca și cum ar fi un zeu,

Sunt aplecate capele, parcă-i un matineu.

Cântarea, plânsul și rugă… Ah! ce îi groaznic,

Că eu sunt prigonit din orașul botanic,

Unde se dă cu uleiul pentru viața bună

Și pentru moartea care nu va fi crudă.

Observ ochii lui avizi c-o asprime adâncă,

Gata să-mi sugrume sufletul cu o mână

Și inima mea să se dispară din calea.

Când se va sfârși războiul și să văd zarea,

Care mă așteaptă s-o cuprind fără brațe,

S-o sărut fără buzele? Zilele faste

Vor veni cu zurgălăi din pustiul cel cumplit

După un veac pe drumul stricat, fiind ofiliți?

"Niciodată!" - așa mi-a răspuns Luceafărul.

Acest ciclu nu va fi îndulcit cu zahărul.

Uroborus este iminent, mă voi arde

Până când nu va veni El, a mea salvare…

 

Tu, care-ai simțit focul în venele tale,

Înfiorat de-un gând că va fi o repetare,

Ia-ți o spadă ascuțită care-i o cruce

Sfințită. Și la victorie te va duce

Dumnezeu, că el nu te va lăsa otrăvit.

Vei fi lecuit și vei fi bine înstărit

Cu harul, cu lumina și cu speranța

De-a trăi deplin îmbrățișând-o pe mama.

Și să ții minte zicala unui individ,

Care a perceput totul, având un delir:

"O armonie este lumina luminii…"

Trebuie, cândva, de gustat sucul iubirii.

Mai mult...

Stropi de ploaie

Stropi de ploaie cad din cer,

din streașină, din umbră.

De ce? Din cauza vântului

ce suflă soarele din văzul lumii.

Florile s-au ofilit, copacii s-au deformat

și cerul și-a pierdut culcușul.

 

Fulgerul bate pretutindenea

și nu se contenește.

Drumul este acoperit de noroi

și nimeni nu-l pășește.

Marele ocean își pierde măreția

și peștele nu este prins de nimeni,

și nu va fi prins,

nici azi, nici mâine.

 

Nimeni nu leagănă nimic.

Nici suflete moarte

nu se ivesc din mormintele părăsite,

ca să împlinească haosul

cu ceva viu.

Totul este mort,

numai fulgerul cel cumplit

se extinde

și stropi de ploaie,

ce cad din cer,

din streașină, din umbră.

Mai mult...

De ce m-am trezit?

Boltă albastră cu nouri dalbe

Aduc splendoarea sufletului meu.

E frumos, dar ceea ce mai mult eu vreu

E ca-o fată-n brațele să-mi sare.

 

Zis și făcut. Ah! ce frumoasă-i viața,

Când oricare clipă merge strună.

Numai să nu plutească o brumă,

Altfel fericirea va fi gata.

 

Sunete, fantome și vedenii

Îmi apar în ochii mei ca-un delir…

Deșteptând, încep să văd pereții.

 

Observ că oamenii sunt ponegriți,

Guralivi, ipocriți și netrebnici!

Răspunde-mi, te rog: de ce m-am trezit?!

Mai mult...

Cicatrice

Care-i sensul să simt povara perturbării,

Dacă nu pot să duc pe demonul greutății?

 

Cine poate să-mi potolească durerea inimii,

Care plânge cu sânge, dar nu lacrimi, infinit?

 

Unde-i spațiul cu armonie, purificare,

Fără chin, durere și suferința mare?

 

Ce înseamnă viață? Și ce înseamnă moarte?

Parcă sunt damnat pe veci, fără nicio salvare.

 

Cum este posibil să îndur focul de iad?

Nici Lucifer nu are repaus, că el îi fad.

 

Mi-e frică să-mi însemn încă o cicatrice,

Ca să nu mă vatăm cu gândurile rigide.

 

Creierul îmi șoptește să văd cu proprii ochi,

Însă inima, searbădă, se transformă-n strigoi…

 

Și strică legământul vital, și nu-l ascultă,

Și simțul, mirosul, gustul… toate le aruncă.

 

Și eu, frământat de povara perturbării,

Mă arunc, cu un zâmbet, în adâncul mării.

 

Negura crudă mistuiește viziunea mea,

Nu văd, n-aud. Însă greutatea nu mai e grea.

 

Dobândit-am ceea ce am dorit toată viața:

O pace eternă - fermecătoare nirvana.

Mai mult...

Artistism

Vorbesc în limba mea

pe care nimeni n-o înțelege

și n-o scrie în foile, numai eu.

Cuvintele sunt scrise ambiguu

cu sensuri variate

de cele clasice și fără leagăn.

Frazele sunt abstracte, dar ușoare,

când se cunosc cu-amănuntul,

cuvânt după cuvânt,

literă după literă.

 

Când scriu, oamenii respiră

ca ființe vii și pipăite

și sunt o societate cumpătată

cu norme și principii.

Nescriind, timpul se oprește:

nimic nu se mișcă, nici măcar nimicul.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

CĂUTÂND ADEVĂRURI...

    Căutând adevăruri,
    cât de transparent minţim uneori,
    orbi, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli,
    ne pierdem în labirintul trecutelor vieţi...
    Cu fiecare tăcere, sau ţipăt în plus, 
    suntem mai aproape de sfârşit, 
    mai aproape de gândurile noastre, 
    nerostite ecouri, ce se sting ca stelele moarte...

Mai mult...

Acum

Oare unde sunt?

Între două clipe uitate

Într-o fărâmă de lumină

Între pământ și brazdă

 

De-aș pune sămânță în urma plugului

O urmă de ’am fost’

Dar acum, acum unde sunt?

 

Prin geamul spart al timpului prezent

zâmbește azi mințindu-mă de mâine

e doar acum,

restu’ e poveste

Mai mult...

ZBOR

    M-am modelat din lut și m-am turnat în argilă,
    Mereu privindu-mi umbra peste umăr cu milă,
    Spre cer, am îndrăznit să zbor uneori,
    Cu aripile grele de rouă, în zori...
    
    Căci sunt zbor izvorât din genuni și durere,
    Din cuvintele scrise cu migală-n tăcere,
    Zbor câteodată-mplinit, alteori frânt,
    Transparent, cu trupul peste mine veșmânt...
    
    Zburând prin răgaz de lumini și-ntuneric,
    Urmat de cuvintele mele, complet și eteric,
    Deschis-am cu trudă porțile aurite și grele,
    Pășind cu ecou și sfială în colbul de stele...
    
    Către lumile mele, doar prin zbor am ajuns,
    În căderi am pierdut sensuri de nepătruns,
    Împărțind anotimpuri în ani și secunde,
    Filtrându-mi durerea în cuvinte fecunde...
    
    Zborul acesta al meu întrupat cu credință,
    Putându-mi umbra subțire ca pe-o ființă,
    Cu fiecare pas făcut, m-a reclădit lumină-
    O stea care a căzut pe-a cerului grădină…

Mai mult...

Fluviul vieții

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Mai mult...

Poem Zen pentru sunet

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

 

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

 

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

 

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

 

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

 

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

 

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

 

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

 

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

 

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

 

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

 

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

 

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

 

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

 

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍