Dimineața simțisem o durere cumplită
Era un dor sau poate o ispită?
Nuștiu, dar știam că duc dorul de satul natal
De padurea cea din vârful cel de deal.
O, așa e, de pădurea întinsă pe un deal
De izvorul ce trecea pe alăturea printr-un canal.
De acel miros curat, de umbra deasă;
Ce se afla numai de localnici înțeleasă.
Pădure, doar tu știi câte amintiri si bazaconii
Făcusem eu și rupeam și sălbăticii pionii.
Când mă temeam de animalele tale
Ce mi se pareau a fi niște fiare.
Multe animale știu ca ai, dar te ajută și ele,
Și căprioare și mistreți ce le ai cu sutele.
Mii dor de acele flori ce le găteai
Pentru trecători tu frumos le răsădeai.
Copacii tăi îi înalțai, dorind ca umbră multă să le faci
Pe oaspeții tăi și săi satisfaci.
Și tei și brad, de toate aveai;
Dar acuma aștepți ca primăvara să-ți permită
Să-ți trezești natura adormită.
Acuma stai tu și aștepți, să vină toți care veneau,
Iar toți care trecuse, de tine copleșiți rămâneau.
Dragă, tu mereu vei rămâne în inima mea,
Ca cea mai frumoasă pădure din Moldova.
