flux de poeme naani /57

Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.

Ai norii paji
Cu zile  galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.

Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume  tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.

Vântul puternic bate în geam.

Soarele mai puțin arzător alină.

Din întreaga natură mă amăgeam,

Că Primăvara în curând va să vină.

Aștept ca blând Zefirul s-adie,

Și raza de soare intensă în Florar.

Iar foșnetul frunzelor, o melodie

Însoțită de trilul păsărilor în umbrar.

Să văd cireșii-n livadă înfloriți,

Din pământ să răsară albii bujori,

Nalbe purpurii ca niște meteoriți,

Lalele, iasomie și petunii în culori.

Pârâul croindu-și cărare-n pădure,

În susur calm și clipocitul mierlei,

Acompaniază un fâlfâit de fluture

Și mersul săltăreț al șopârlei.

În gând, mireasma plăcută a naturii

De pe câmpuri, livezi, păduri și munte,

Îmi zugrăvesc în nuanțele picturii

Și reușesc ca toate să mă încânte.

De ce melcu-n casa sa,

Se ascunde ce o vrea?

De ce casa in spinare,

O poartă în ziua mare !?

Mă întreb și mi-ar plăcea,

De mîsterul l-am afla.

Poate a se apăra...

Blestemat de cineva ?

Careva din voi de știți,

Pe noî să ne lămuriți.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

În pădurea adâncă și întunecată,

Cu copaci înalți și frunze vânturate,

Păsările cântă în armonie dulce,

Și totul în jur e o minune.

de ALEXANDRU GABRIEL

perspective rămurate-

în pragul casei din kuboes

femeia nama

îngândurată

s-au auzit

ample și-armonioase bătăi din aripi

între cele doua cercuri

de rază egală.

vrajba dintre clanuri,

clevetirile de pe marginea prăpastiilor,

dușmăniile din spatele ușilor închise

au dispărut

  când în mreaja pescarilor

se zbăteau

o sută cinci zeci și trei de pești-

vesica piscis, sursa creației.

toate esențele duale ale universului

se-ntrepătrund

într-o respirație.

e greu să te ridici

dintr-un șir de caderi necontrolate.

mândria și deznădejdea atârnă greu.

porcii mănâncă roșcove,

îmbuibații ascultă satisfăcuți știrile

la televizor.

zăpada scârțâie,

balamaua-i ruginită,

ochii împăienjeniți

țin in cumpănă

curajul și dorința de redresare.

asemenea lui Petru,

întinde mâna și  cere ajutorul!

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

de după munte,

 intr-o caleașcă strălucitoare

apare

luna-fecioară.

roiuri de stele-i

dansează-n  juru-i.

un iepure uimit de-atâta frumusețe

nu-și amintește numele prințesei...

în sunetele goarnelor,

atât poate să spună:

noapte bună!