Melcul

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.

Minunată este vara,

Iar căldura de afară,

Este mare, forte mare,

Mai că te topești la soare.

Apă multa se adună,

Și nori negri se formează,

Norii când se enervează,

Fulgerele avizează.

Și vine mare prăpăd.

Multe fructe acum se coc,

Că doar este plină vară 

Le culegem la un loc,

Să facem din ele iară...

Suc, dulceață și majun,

Să avem și pentru iarnă.

Vai .. acolo unde-i cald,

Și nu plouă peste vară,

Căci acolo e prăpăd,

Tot se usucă, vai de țară.

De ce oare ne iubește,

Domnul, bunul Dumnezeu?

Suntem din aceeași viță,

Și ar trebui mereu,

Numai dragoste să fie,

Și să ne-ndragim mereu,

Să iertăm pe fiecare,

Ca-asa zice Dumnezeu.

El e adevăratul tată,

El cu noi este mereu.

Aveam sfânta libertate...

Să alegem ce dorim.

A te depărta înseamnă,

Să rămâi orfan mereu,

Să pierzi raiul, fericirea,

Și să fi nefericit.

Niciodată nu uita,

Totdeauna te primește,

Un tată la casa sa.

Cel mai bun lucru în lume 

Este RAIUL cel dorit,

Luptate sa-ajungi acolo,

Unde vei fi fericit.

Eu... E foarte adevărat,

Lucrul cel mai important,

Cine sunt? ce vreau a fi,

Și ce mi-aș putea dori.

Tot ce crezi să-ți fie dat,

Să primești, gândește așa....

Precum toate ai avea,

Din belșug și nencetat,

Cere tot și repetat.

Să fi un încrezător,

Îndrăzneț și creator 

Fi eficient prosper,

Capabil de orișice...

Asta este calea care,

Îți aduce bunăstare 

Fi puternic căci așa,

Ce-ți dorești vei câștiga  

Eu cred în credința mea,

Și-n veci mă va ajuta.

Apostolii când au aflat,

In grabă sau adunat,

Să fie cu maica lui,

Maica Domnului.

Azi măicuța noastră sfântă,

Maica Domnului Iisus,

Sa înălțat astăzi la ceruri,

Ne veghează ea de sus.

Ea se arată mereu,

Vede cît este de greu,

Se roagă la Dumnezeu 

Cu noi este tot mereu.

Măicuța eu te iubesc,

Totdeauna îți doresc 

Să fi cu noi tot mereu,

Să te rogi la Dumnezeu.

Primește mă și pe mine,

La rugăciune cu tine,

Veci de veci mi-ai ajutat,

Mulțumescuti nencetat.

Dumnezeu de la- nceput,

Multe sfaturi a avut,

Prin prooroci și învățați,

Multe sfaturi el a dat.

A vrut bunul Dumnezeu,

Să ne ferească de rău.

Când poporul sfânt al său,

Din spate fiind atacat,

Apa-n două a despicat.

A trecut poporul său,

Și ia apărat de rău.

Pe dușmani...ia înecat,

Credincioșii au scăpat.

Învățații ei știau...

Și pe Domnul îl rugau..

Să ajute nencetat,

Ei știau cu-adevarat,

De PUTEREA SFÂNTĂ care,

BUNUL DUMNEZEU O ARE.

Se scurge Mai prin degetele serii,

Și albul din cireși s-a scuturat,

E ultimul parfum al reînvierii,

Pe care vântul ni l-a împrumutat.

Mugurii verzi s-au preschimbat în frunze,

Iar verdele e crud, dar mai tăcut,

Se pierde-n umbre vremea de demult,

Iar glasul păsărilor a tăcut.

E asfințitul blând, o presimțire,

Când liliacul se usucă-n prag,

Se duce-o lume, mândra ei sclipire,

Lăsând în urmă tot ce-a fost mai drag.

Mai e puțin. Se stinge-ncet visarea,

Și macii roșii bat de-acum la geam,

Se schimbă iar și cerul, chiar și marea,

Pierzând parfumul ce mult îl adoram.

îndepărtate orizonturi

dezordine și haos în minte,

continua să se reflecte pe foaie

negru de creion

abstracte lanțuri de imagini.

ce mister ascunde marea,

când ale sale ape se varsă

în altă apă?

ce ascunde adâncul pădurilor

când razele nu pot pătrunde?

ce înfățișare are aerul

atunci când trece tot prin aer?

în ce se transforma focul

când arde în flăcări eterne?

neîncetate lanțuri de imagini

în orizontul unei neîncetate căutări

gândurile zboară

în umbre de eter.

Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,

Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,

Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,

Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi

Pe cer cocorii zburând se-aud,

Venind din țări aflate mai la sud,

Ei toți își caută locul și cuibul,

Părasit la vreme de cules porumbul

Pe câmp tractoarele ară cu zor,

Răstoarnă brazda, lăsând răzor,

Țăranul pune sămânța în pământ,

La cer privește, ploaia chemând

În aer sute de roiuri de insecte,

Cu mare grijă își caută traiecte,

Știute doar de ele și cu un scop,

Polenizări să facă plantelor, nonstop

E primăvară, începe-o nouă viață,

Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,

Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie

Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Vai ce zapuseala nebună 

Prin văzduh plutește  

Dogoarea din țărână, 

Seacă iarba,se pălește. 

Ard pietrele crăpate, 

Cu năduf respira iazul, 

Sufocat de naripate, 

Ce I subțiasera obrazul. 

Pisca pe sub talpă 

Raze fierbinți de soare,

Ce mijesc pe o pleoapa

Și ne udă cu sudoare.

De noi umbra se ascunde, 

Pretinde tribut tacit, 

Iar ploaia n loc sa ne inunde, 

Se puse pe smiorcait. 

Vântul cățărat pe munte,

Pufaind, ne urmărește;

Praful picură pe frunte 

Pe o colina se lungește. 

Noi tânjim cu ardoare 

Noaptea sa se așterne, 

Racoriti din a ei boare,

Peste noi sa tot cerne...

Copac bătrân ,

Ce ploaia te-nconjoară

Nu mai ești ce ai fost odinioară 

Acum de lacrimi îți mai curg, 

Iar pământul îți e martor 

De dor , frunzele îți cad

Într-o mișcare diafană. 

Tu domnule..

Pe tine nu te doare 

Că plângem toți cu înverșunare, 

Când vii să îl tai cu nerăbdare,

An de an , în fiecare iarnă?

E un blestem..

Să-i lași frunzele să zboare,

În fiecare anotimp, cu a lui culoare 

E o comoară dar tu nu o vezi ,

Pentru confort tu îi retezi 

Tot ce mai are de arătat. 

E un copac bătrân ,

Ce ne umbrea de soare 

La banca de lângă liceu 

Unde multe amintiri

Au crescut odată cu noi. 

    Plângeam, fugind printre mesteceni, 
    Îmbrăţişând copacii trişti şi reveni, 
    Cu sufletul întors pe dos, pe dinafară, 
    Striveam în colţ de ochi, o lacrimă amară... 
    
    Că nu mai pot să-ndur această ploaie rece, 
    De-mi udă pielea şi prin haine-mi trece: 
    Sleit, zac în noroi, şi-s fără de puteri, 
    Străpuns de frig, eu nu mai simt dureri...  
    
    Cu pumnii strânşi, vârâţi la subţiori, 
    Înaintez cu greu prin mlaştina de nori, 
    Şi tremurând cu buze vineţi şi crăpate 
    Prin întuneric, mă târăsc, fără de umbră-n spate... 
    
    Şi m-am oprit şi-am respirat numai odată, 
    Eliberat de-această zi cumplită şi ciudată, 
    Şi n-am băgat de seamă că e trecut de zece, 
    Şi-am rătăcit prin crângul de mesteceni…