Dar e primăvară!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

În ghiveciul din verandă

Șade-un mic boboc de floare

Ce să fie oare,

Un bujor sau o garoafă?

Ce să vezi, e-o lăcrămioară

Este mică,delicată

Și de-un alb imaculat

Se confundă cu o comoară.

Are formă ușor ovală

Chiar globulară

Gingașă și elegantă

Dă apă la moară.

Se prinde de o tulpină

Alături de alți boboci

Așteptând să înflorească

În clopoțeii parfumați.

Frunzele verzi și alungite

Oferă un contrast frumos

Cu albul pur dăruit bobocului

Dă un aer norocos.

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

I.

Iat-o cioară, vine-n goană,

Printre nori, printre fantasme.

Se oprește în poiană,

Unde-i tot desprins din basme.

A venit cu-atâta grabă,

Pe surate să le-anunțe,

C-a auzit de la o gloabă,

Când fura niște grăunțe:

„Că Faur e pe sfârșite

Ca o stea spre asfințit.

Zilele-i sunt pripășite

În trecutul răzlețit.

Ziua încontinuu crește

Ca un prunc spre tinerețe.

Iar Faur se vestejește

Ca o mamă-n bătrânețe.

Frigul o va lua la fugă,

Speriat de mândrul Soare,

Cum tigrul de foc aleargă

Și tâlharul de-nchisoare.

Iar din urmă-l va ajunge

Mărțișorul mult dorit.

Rănile ni le va unge

Cu parfum de mărgărit.”

Vestea isprăvind-o cioara,

Bucuria a cuprins

Inimi măcinate-n moară

Nostalgiei de nestins.

 II.

... urmează... 

Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă

Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,

Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,

Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.

Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă

Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează

Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel

Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.

Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine

Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?

Oare mă iubești,oare ai vrea să

te-ndrăgostești,oare mă auzi?

Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.

-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!

-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?

Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!

-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.

-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?

Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?

Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?

Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe

În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe

Și am stat așa în ale lui mâine mult timp

Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.

Ascultă nerăbdarea timpurie

A ploilor ce au sosit subit

A norilor e cerul toată ziua

Și noaptea parcă nu a mai venit

În zgomotul vâscos de ploaie

Mirosul soarelui e mult tocit

Nici păsările ce erau vioaie

Nu vor să cânte cu trilul amorțit

La geamuri reci atârnă nasuri ude

Ce încă mai așteaptă soare

Acele raze care poate vor pătrunde 

Prin cercurile mici din suflu făurite