Puțină lumină

Am uitat geamul deschis

Și când să-l închid

Mă atrage un cântec.

E ea… o văd sub lună

Și lunec, și lunec, și lunec.

Stă cu spatele la mine,

Nu-i văd chipul,

Dacă e o fantasmă

Și-mi face un descântec…

Nu contează, are forma ei

Și lunec, și lunec, și lunec.

Mă îndrept către această himeră,

Mirosul ei mă împresoară,

Din noapte încep să o adulmec,

Stă pe loc, dar parcă zboară…

Și lunec, și lunec, și lunec.

Am ajuns lângă ea,

Mirosul ei e de concentrație molară,

Nu-mi pasă dacă e o închipuire,

O prind de mijloc și-mi presez nasul la gâtul ei

Să-mi rămână moli din ea în fiecare nară.

Nu mă gândesc la ce va fi când se va întoarce,

Dacă are chip de om sau neom,

E ea, o țin strâns în brațe.

Îmi plimb mâinile curioase pe ea să o cunosc mai bine,

Și ba mă întunec, ba mă aprind, ba mă aprind, ba mă întunec…

Îmi spune numele, iar întunericul piere…

Și lunec, și lunec, și lunec.

E stabilit deja în mintea mea,

Orice ar fi, voi merge cu ea.

Înainte să se întoarcă, îmi face semn să-mi închid ochii,

O ascult, împrumut de la noapte o gură de aer…

Se întoarce, și primul lucru pe care îl face este să mă sărute,

Ahhh, deschid ochii și, Doamne,

Ce-i asta!!!

M-am sărutat cu un înger.

“M-a uitat,

nu-i mai pasă de mine,

nici nu mi-a zis noapte bună”

Toate astea în timp ce eu o visam

Și nici nu știe cât am visat-o de scump,

Că acum după ce m-am trezit dintr-un somn involuntar,

Îmi vine să merg la bucătărie după două felii de pâine,

să-i pun fățuca aia drăgălașă într-un sandwich, sau pe ea toată la cât e de mică,

cu puțin unt și…

să o mănânc 😈

Nici nu mai știu dacă în inima mea,

a mai rămas vreun pic de sânge,

la cât de de mult stă plecată,

miroase a tine, a înger.

Așa că dacă îngerașul meu

cu ochișori albaștri m-a așteptat

și eu tot n-am venit, n-am venit,

Pot înțelege dacă este furioasă pe mine 🥺

Dar nu pentru mult timp,

văd eu cum fac să o împac.

(ar fi mai ușor să te împac dacă ai fi în brațele mele, dar chiar și așa cu tine altundeva, nu mă las, am eu sursele mele).

Îți doresc să ai o zi la fel de frumoasă

precum sunt ochii tăi,

Și îmi doresc și mie să am o zi tot la fel de frumoasă ca ochișorii tăi albaștri,

ahh, doar gândindu-mă la ochii tăi,

ai mei au zâmbit,

scânteind, scânteind.

(Te iubesc și sper că după poezia asta,

te-am împăcat un pic,

măcar un gram,

un centigram,

un miligram 🥺)

Hei… psst! Trebuie să-ți spun ceva,

dar vino mai aproape…

mai aproape… și mai mult

așa… acum pot să-ți spun…

Arăți minunat astăzi

chiar dacă nu te-am văzut,

știu că așa e mereu… ești o frumoasă profesionistă…

mai ales cand nu ești supărată (pe mine) sau tristă.

Sper ca primul tău gând de astăzi

să fie un zâmbet pentru că…

trebuie să-ți mărturisesc… am un mic defect,

Când zâmbești… mă pierd complet.

Acum vino și mai aproape… vino încetișor…

Ai ceva pe obraz… nu pot să-mi dau seama ce e, vino și mai aproape,

ce e asta, trebuie doar să… lasă-mă să văd ce e, așteaptă puțin, e ceva mare, stai, nu te mișca... 💋

Aproape uitasem că-i toamnă încă,

Pe poteci… frunze căzute, tăcute.

Trec oameni și le calcă-n picioare,

Dar cine să le ajute?

Te văd într-un colț de alee, sub tei,

Cea mai frumoasă dintre frunze, și-mi spui,

Să nu te calc, că încă mai vrei

Să mângâi o rază de soare, întâi.

Rămâi lângă teiul bătrân și uscat,

O frunză pierdută în toamnă… și-mi doresc

Să trec cu grijă pe lângă tine,

Să nu te strivesc.

Dar nu pot să te las pe alee,

Te iau cu mine, cu grijă, încet,

Lumea tăcea, timpul se oprise,

Și eu te purtam toamna… în buzunarul meu drept.

Vezi, ți-aș spune că

Nu știu de ce anume

Mă tot gândesc la mâine

Când am putea construi pentru noi

O nouă lume.

În care ploaia nu-i rece

Și timpul nu trece,

Și cerul e mov.

Când plouă,

plouă cu verde

O lume a noastră

În care ne iubim

Și nimeni nu vede.

Și din nori construim orașe,

Din ochii tăi case,

Care să poarte căldură

Din sufletul tău

Frumoasă făptură.

Din minute facem ore,

Din ore alte ore cresc,

Noi ne mutăm undeva

Înspre vest.

Într-o casă cu vedere la mare

Să-ți răsară dimineața pe chip

Cel mai strălucitor soare.

Vezi, ți-aș spune că

Eu consider și cred,

Cât de norocoasă sunt

Să-mi fie teamă

Că pot să te pierd.

Nu vreau să mă resemnez,

Dar cât de norocoasă sunt

Că pot să te visez.

Că pot să privesc

la oameni zburând

Cu tine în gând.

Cât de norocoasă sunt!

De asta îmi doresc pentru noi

O lume nouă

În care există doar azi

Și soarele îți răsare pe obraji.

Cam câtă supărare

Încape într-o umbreluță

Mică, mică

Cât o furnicuță.

Este posibil oare

Să se mărească pe sine

Ca să-i încapă mai tare

Această supărare pe mine?

Mă declar vinovat 🥺

Dar tot te iubesc nespus,

Ia-mă cu tine în vise

Să te veghez supus

Stea supărată și tristă 🥺

Și dulce cu privirea albastră

Ți-am trimis luna la fereastră,

Trimite-mi prin ea

Toată supărarea ta,

(Și un pumn în față)

I-am spus să-ți lase pe ascuns

Un pupic pe cap

Și mi te-a pârât că ai plâns 😭

Apoi auzind acestea

Ochii mei unul câte unul

Au cedat amândoi

(Ouch, mi-a ajuns și pumnul)

Și mă doare așa de tare

Tristețea ochișorilor tăi 🥺

Iubita mea furnicuță tristă,

(Chiar eu am făcut-o așa 🥺)

Îți dau la schimb pe tristețe

O bucată din inima mea.

Nu mai fii tristuță,

Știu că e ușor de spus și mai greu de făcut,

Dar eu rămân aici, promit să nu mai dorm,

Și aștept să-ți treacă măcar, măcar un pic,

Nu contează cât o să-ți ia de mult.

În față am o pagină albă

Imaculat așteaptă cerneala

Stă goală privindu-mă alb

Acoperid-o cu ploaie o tac

Ascund cuvintele ucise-n pământ

Iau gândurile și le-așez între pietre

Închisă-ntr-un plic s-o trimit

Dar și adresa e tot albă

Și-atunci lipesc privirile de cer

Aștepteptând vântul să o trimită

Poate așa, albă, ajunge la tine

Acolo unde ești tu

În gândul tău, în sufletul tău

Scrisoare albă, imaculată

Te-as iubi si-am patimi

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.

Dacă am fi doar noi și o maimuță pe o insulă pustie,

Probabil am mânca maimuța, ca să trăim,

Am afuma-o la rece, s-o ținem pentru zile grele,

Apoi am privi apusul împreună, până adormim.

Am construi a doua zi un adăpost din frunze de palmier,

Un dulap din nuci de cocos pentru colecția de piepteni ciudați,

Iar deasupra patului am avea un tablou straniu,

Cu două capete de cerbi împăiați.

Eu aș fi soba ta, tu soba mea,

În zilele cu ploaie tropicală,

Apoi am merge la pescuit, plini de speranță,

Dar am sfârși făcând maimuța tocană.

După un timp simt tot mai tare că vreau să vorbim,

Dar pentru asta mă duc să-mi adun curajul pe partea cealaltă a insulei,

Mă antrenez cu un păianjen gigant,

Mama maimuței pe care am mâncat-o

Și un trib de indieni canibali.

Și dacă supraviețuiesc

Mă întorc și-ți spun, privindu-te în ochi…

Cât de mult te iubesc!

Nu mă mai iubești, dar mă privești 

În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,

Nu  știu cum faci, dar reușești 

Deseori să mă pui în suspin.

Nu mă iubești, dar nici nu încerci,

Prioritățile ne sunt diferite,

Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,

Dar la tine nu știu ce se mai simte.

Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,

Iar așa simt că timpul mi se pierde

Dorința a dragostei văd că nu mai pui...

Divinul dintre noi nu se mai vede.

Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci

Căci degeaba încerc să trec cu vederea

Mesajele în care și cu sufletul taci,

Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.

Mă mai iubești? sau pot să uit?

De noi? De tot ce am avut?

Ce facem? Lăsăm totul în trecut?

Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine