Povestea stinsă

E-atâta nepăsare că pare-a fi normală

Şi inima de-arunci e-o chestie banală

 De ea dacă te-ncurci înseamnă că-i o boală

Știu mulţi a te trata cu-o nepăsare goală

Un psiholog mi-a spus să torn sufletu-n cană

S-adaug nepăsare că-i cea mai bună zeamă

Cum? te-ai îndrăgostit? Eşti anormal, ce dramă

Să-ţi pese doar de azi, de tine şi de mamă

Uită de toţi şi toate că nu-i mare scofală

Să-ţi pese de nimic să foloseşti ca armă

Prefă-te fericit când ieşi prin lume-afară

Nu asculta de suflet, e-un prost fără de şcoală

Încet, inima caldă, de nepăsare-ngheaţă

De-atâta nepăsare de tine nu-ţi mai pasă

Din om se pierde om, devine o paiață

Trăind nepăsător storci sufletul de viață

Se-aprinde soare năucind rutina ștearsă

Privind lumina m-am strivit de ochii tăi

Stau încercând să mă dezleg fără de șansă

Pictat e zâmbetul arzând în ochii mei

Nu pot vorbi și-atunci mă tac pe-o foaie mută

Aștern prefață într-o umbră de roman

Nu pot să merg și-atunci mă umblu fără urmă

Se-ndoaie pașii rătăcind drumul spre mal

Nu pot fugi și-atunci îngheț unde m-aruncă

Tălpile caută pământ fundamental

Nu pot să curg și-atunci mă torn lipit de stâncă

Să-mi caut rece drumul veșted rațional

Nu pot privi și-atunci mi-e orb dorul ce-asmută

Închis în ochi sub pleoape-i roșu ireal

Nu pot să zbor înțepenit lipsindu-mi cârmă

Absurdul caută prezentul ideal

Și-atunci nu pot fără de ieri să-mi caut mâine

Nu pot să azi când nu e zâmbet pe fundal

Nu pot să fiu dacă îmi ești doar o secundă

Și-atunci nu pot nici să trăiesc nici să dispar

Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori

Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă

Unde e inima pictată în culori

Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă

Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?

Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?

Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat

Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă

Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou

Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă

Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor

Topind toți demonii, ferid suflet să ardă

Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori

Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată

Mă luminează suflet tandru până-n zori

Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă

Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori

S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă

Le-am întrebat de știu cărarea către doi

Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”

Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor

Din amintire te hrănești nutrind speranță

Unde e îngerul  ce-antins aripi de zbor

Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă

Te văd pe tine, doar pe tine te mai văd

În toate florile de câmp și la ferestre

Te iau cu mine dimineață într-un gând

Până mă-ntorc se-adună sute în buchete

Adorm cu tine, doar cu tine-n vis adorm

Atins de aripă cu înger zbor în noapte

Plutind pe buze dulce zâmbet curmă somn

Nu-i nicăieri când mă trezesc, aștept iar noapte

Te simt în mine, doar pe tine te mai simt

Îmi curge-n vene foc de stea arzând speranțe

Caut în mine unde sunt și te-am găsit

Nu mai sunt eu căci ești doat tu în tot și-n toate

Te am în lacrimi, doar în lacrimi te mai am

Un dor apasă nesfărșit storcându-mi lacrimi

La tine aripile mele-am pus să cad

Plângând le-am smuls să poți zbura fără de lacrimi

Știu că iubesc și doar pe tine te iubesc

Din toate fructele ce cresc ești cea mai dulce

Nici măcar mierea nu mă face să zâmbesc

Totu-i amar căci dorul meu nu te ajunge

Spun Te Iubesc, inima grea abia de bate

A obosit, de-atâta liniște se zbate

Nu simt nici veri, nici primăveri, zile uitate

Strivit de cer sufletul strigă, foc îl arde

Spun Te Iubesc, prin uşa-nchisă nu răzbate

Chiar şi pereţii se topesc s-asculte-aproape

Acoperişul a zburat, ploaie se-abate

Trimisă-n ceruri către nori pleacă departe

Plimbaţi de dor stropii se-arată la ferestre

Pământul florilor din geam udând de sete

Când tu răsari în dimineţi privind prin gene

Dintr-e petale-un Te Iubesc va face semne

Şi Te Iubesc pe-un singur sens fără scăpare

Chiar de e-nchisă către tine orice cale

Ne-am împărţit în două lumi clădind hotare

Ce e stupid, un Te Iubesc sau pagini goale?

Spun Te Iubesc seara când somnul nu mai vine

 Adorm cu greu, visul frumos iarăşi revine

Tu mă săruţi până topit dispar în tine

Cu două inimi vei trăi şi pentru mine

Întunericul fuge cotropit de lumină

Fereastra visului se închide tăcut

Deschid ochii și întâlnesc realitatea

Se uită la mine râzând șugubeț

Oare ce va fi azi?

O altă zi pornește imperturbabil către sfârșit

Târâtă de timpul etern ucide secundele

De s-ar putea uita în oglindă

Să vadă cât de bătrân este,

Cât sânge are între ridurile hidoase

Nu-i pasă, umblă cu sabia ridicată

Oare cine urmează?

Memento mori decolează din gând

Aterizează altele decolând intempestiv

Rând pe rând vin și pleacă

Zumzăind enervant fără noimă

Ce bine că există noapte să tacă

Oare visele nu pot și ele să doarmă?

Mă răsucesc refuzând să plec

Dar patul gol mă scutură rece

E doar o altă zi fără tine

Același dor, aceeași tristețe,

Oare de ce nu vor să plece?

O altă zi pierdută va trece

Chiar de lipsești, te simt aproape

Ca pe un înger coborât din nori

Și chiar de mi te ții departe,

Cumva în mine, încă stârnești fiori.

Ești al meu înger dintre astre

C-o primăvară caldă în privire

Ce stârnești amintiri frumoase

Și noaptea vise în neștire.

Te voi păstra o viață-ntreagă

O să te port mereu cu mine

Și chiar de realitatea e beteagă

Aici în poezie..."totul va fi bine!"

ascultând

  bătăile fierbinți

ale timpului de așteptare,

ornat cu ofrandele veacurilor,

ating

respiratia cititorului, ce cotrobăie

prin odăile cărților.

    Dacă rămâi, taci... 
    nu spune nimic, 
    căci rănile-adănci, 
    se vor închide peste mine, 
    şi-odată cu timpul, 
    voi pierde durerea, 
    ce-mpinge spre hăuri,
    Lumina...
   

    Şi dacă totuşi pleci, 
    nu te întoarce niciodată... 
    ci mergi mai departe, 
    pe drumul de tine ales... 
    cuvintele spuse cu grijă, 
    acum nu-şi mai au sens... 
    inutilele lacrimi, 
    căzute, s-au şters...
    
    Dar nu uita :
    că AM FOST,
    o filă din tine,
    căzută pe jos,
    murdară şi ruptă,
    iubind fără rost,
    albă, nescrisă, fără cuvânt,
    biata hârtie, zdrobită de vânt...

Pierduți între iluzii plutim împinși de valuri

Speranțele confuze înoată amăgit

Blazată realitatea înghite idealuri

Trăim fără concluzii spre golul infinit

Treziți la realitate când vine o furtună

Aflăm ursita scrisă, destinul stabilit

Râd zeii la șuetă jucându-ne la zaruri

Speranțele ciobite ne-nțeapă ascuțit

De cruda realitate iubirea ne salvează

În doi găsim o cale vâslind îndrăgostit

Lumina din privire e tot ce mai contează

Cuvintele albastre pictează răsărit

Iluziile-s perfecte, o ceaţă-n realitate

Speranțe năruite destramă răsucit

Iubirea te înalţă sau te aruncă-n noapte

 Pe unii îi adună, pe alţii i-a smintit

Trăim în realitate gustând lacrimi amare

Speranțele ucise rănesc adăpostit

Căzuți în amăgire gonim la întâmplare

Iluziile albastre sublim ne-au despletit

Să fie iubirea singulară și fără de moarte?

Să nu existe o alta nicăieri?

Ce spui prietene?

Credeai în nemuritoarea dragoste?

De unde-ai atâta naivitate copilărească,

Și cine te-a învățat?

Se vede pe chipul tău

İnocența prostească cu parfumul ei!

Să-ți fie iubita fără pereche în lumea largă?

Sau credeai că-i singura

Cu pielea lăcrimândă precum Îs ochii de căprioară,

Iar buzele-i calde ce te-au fermecat,

Sau sânii moi catifelați,

Ori coapsele-i rozali voluptoase

Toate să fie fără egal?

Apoi ținut fermecat în gingașele-i brațe,

Ce te-au aruncat în văzduh pe norii încruntați,

Ușori dar plumburiu colorați

Sus deasupra tuturor!

Fericirea este acum numele tău....

Copile pari atât de nevinovat,

Parcă te văd cum ești agățat acolo sus

Plângând cuprins de extaz...

Ca mai apoi să cazi și iar să cazi alungat,părăsit,abandonat...

Căderea părând fără sfârșit

Ai uitat ce te-am intrebat?

Să fie iubirea singulară?

Te las să plângi acum,

Avem timp destul...

Avem alte iubiri oricând!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Uneori, tăcerea e o formă de iubire.

Alteori - o fugă.

Între ele,

suntem noi:

doi oameni care se caută

în același gând.

Te privesc

și timpul se preface în lumină.

Nu mai există ieri,

nici mâine,

doar acum

și respirația ta care curge

în locul inimii mele.

Îmi place cum taci,

cum lași aerul să te poarte,

cum aduni lumina pe piele

ca pe o promisiune nespusă.

Noaptea ne privește din colț,

ne recunoaște,

ne iartă.

Nici nu mai știu

dacă iubirea e un verb,

sau o tăcere care învață

să nu doară.

Dar știu că ești acolo

în fiecare bătaie de inimă,

în fiecare margine de dor,

în fiecare clipă

care nu se repetă.