Cine sunt eu? Tu cine ești?
Doar în vise mă-ntâlnești,
Cine sunt? Tu cine ești?
Eu un dor, tu o chemare,
Două inimi sub o zare.
Eu sunt luna ce te-așteaptă,
Tu ești raza ei de-altădată,
Eu un pas pierdut în ceață,
Tu ești timpul ce-mi dă viață.
Doar în noapte ne-om găsi,
Umbre-n vise, poate vii,
Eu un gând, tu o poveste,
Cine știe ce mai este?
Doar în vise mă-ntâlnești,
Cine sunt? Tu cine ești?
Poate-un suflet ce te cheamă
Sau un nume fără seamă.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Andreia Aga
Data postării: 23 noiembrie 2024
Vizualizări: 232
Poezii din aceiaşi categorie
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Asculta....
O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,
Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme
Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri
Și speranță sub un cer de noiembrie.
Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic
E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,
Urmărește cum încet mă ridic
După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.
Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,
Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,
E tot acel suflet fraged, usor de atins
Doar că azi poartă un scut de aramă.
Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..
Nu știu ce va fi mai departe!
Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,
Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..
Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,
0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,
Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.
Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Delicatețe
Când delicat ești mângâiat de-o adiere,
Ce vântul nevăzut îți face,
Șoptindu-ți vorbe neînțelese de amor,
Eu fug cu gândul la tine preafrumoasa mea iubită,
Lăsându-mă cuprins de arzătorul al iubirii dor!
Știind că o să vină clipa fericirii noastre,
Îmbrațișați doar de beția parfumului ce-i răsărit din gândurile sacre,
Gânduri nebune de îndrăgostiți,
Știind că te voi cere de nevastă,
Tu liberă acuma fiind,
Iar dragostea nu poate viețui decât într-o deplină libertate,
Ce pot să-ți spun mai mult decât că te iubesc...
Iubita mea frumoasă dar și delicată,
Eu pentru tine vreau să mă jertfesc!
(21 mai 2024 Vasilica dragostea mea)
De ce-ai spus...Nu?
Te simt pe tine de departe
Cum încă tu aștepți să vin,
Dar am un zid înalt în față
Pe care nu pot să-l înclin
Nu știu cum el s-a ridicat
Și-a pus o barieră intre noi,
Geaba sărut și-mbrățișări
Cănd pe-năuntru suntem goi
Eram al tău, un făt frumos
Iar tu a mea zâna cea bună,
Lumea prin spate ne vorbea
Iar noi râdeam că e nebună
Mergeam lipiți unul de altul
Și ne opream pentru sărut,
Ce fericire am putut simți
Când mâna ta eu am cerut
Nu pot să uit cum lacrima
Ți-a curs de după pleoapă,
Dar ai rostit cuvântul iartă
Și ai mai zis, te rog așteaptă
Timpul și-a urmat parcursul
Iar noi ușor ne-am depărtat,
Și întrebări îmi pun și astăzi
De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?
Poate tunel aș fi putut săpa
S-ajung aproape de inima ta,
Ușor am renunțat, sunt fericit
Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!
Teorema lui Pitagora
Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost
Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut
Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie
Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine
Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine
Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine
Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine
Va fii mereu
Iarna va fii mereu
Dar eu inca astept
Primavara sa vorbim
Vara sa ne iubim
toamna sa ne departim
Si din nou.
Asculta....
O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,
Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme
Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri
Și speranță sub un cer de noiembrie.
Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic
E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,
Urmărește cum încet mă ridic
După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.
Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,
Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,
E tot acel suflet fraged, usor de atins
Doar că azi poartă un scut de aramă.
Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..
Nu știu ce va fi mai departe!
Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,
Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..
Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,
0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,
Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.
Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Delicatețe
Când delicat ești mângâiat de-o adiere,
Ce vântul nevăzut îți face,
Șoptindu-ți vorbe neînțelese de amor,
Eu fug cu gândul la tine preafrumoasa mea iubită,
Lăsându-mă cuprins de arzătorul al iubirii dor!
Știind că o să vină clipa fericirii noastre,
Îmbrațișați doar de beția parfumului ce-i răsărit din gândurile sacre,
Gânduri nebune de îndrăgostiți,
Știind că te voi cere de nevastă,
Tu liberă acuma fiind,
Iar dragostea nu poate viețui decât într-o deplină libertate,
Ce pot să-ți spun mai mult decât că te iubesc...
Iubita mea frumoasă dar și delicată,
Eu pentru tine vreau să mă jertfesc!
(21 mai 2024 Vasilica dragostea mea)
De ce-ai spus...Nu?
Te simt pe tine de departe
Cum încă tu aștepți să vin,
Dar am un zid înalt în față
Pe care nu pot să-l înclin
Nu știu cum el s-a ridicat
Și-a pus o barieră intre noi,
Geaba sărut și-mbrățișări
Cănd pe-năuntru suntem goi
Eram al tău, un făt frumos
Iar tu a mea zâna cea bună,
Lumea prin spate ne vorbea
Iar noi râdeam că e nebună
Mergeam lipiți unul de altul
Și ne opream pentru sărut,
Ce fericire am putut simți
Când mâna ta eu am cerut
Nu pot să uit cum lacrima
Ți-a curs de după pleoapă,
Dar ai rostit cuvântul iartă
Și ai mai zis, te rog așteaptă
Timpul și-a urmat parcursul
Iar noi ușor ne-am depărtat,
Și întrebări îmi pun și astăzi
De ce-ai spus Nu și-ai refuzat?
Poate tunel aș fi putut săpa
S-ajung aproape de inima ta,
Ușor am renunțat, sunt fericit
Cu ce mi-a hărăzit mie...soarta!
Teorema lui Pitagora
Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost
Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut
Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie
Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine
Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine
Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine
Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine
Alte poezii ale autorului
Cu tine lumea-i mai frumoasă
Cu tine lumea-i mai frumoasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Privirea ta îmi dă lumină,
Iar inima nu mai suspină.
Când ești aproape, totul cântă,
Chiar și tăcerea e mai blândă.
Tu ești răspuns la orice dor,
Tu faci din clipă viitor.
Cu tine zilele-s senine,
Iar nopțile sunt pline, pline.
De vise calde și iubire,
De pace, dor și fericire.
Cu tine lumea prinde viață,
Iar timpul parcă nu mă-ngheață.
Rămâi cu mine, viața-mi pasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Nu mi-ai scris..
Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,
Parcă uit de-atâtea cazuri.
Timpul trece fără rost,
Gândul meu ți-e adăpost.
Vântul bate, ploaia cade,
Dar tăcerea ta mă arde.
Oare câte doruri țin
Lanțul greu al unui chin?
Nu mi-ai scris și, totuși, sper,
Să-mi răspunzi cândva, în cer.
Poate timpul, vindecat,
Va deschide ce-i uitat.
Dar de nu, din depărtare,
Îți trimit o alinare.
Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,
Te păstrez în al meu gând.
Steaua ta
Vrei, nu vrei, în zări se-arată,
O lumină-n noaptea toată.
Printre visuri și destin,
Steaua ta e pe deplin.
Poți s-o cauți, poți s-aștepți,
Ori s-o pierzi printre pereți,
Dar ea arde, fără teamă,
Fără glas, dar tot te cheamă.
Când e greu și drumul frânt,
Când ți-e dor și plângi în gând,
Ea te vede, ea îți știe
Toată a ta poezie.
Și-ntr-o zi, pe cerul stins,
Vei privi spre infinit,
Și vei ști că-n lumea ta,
Ai avut mereu o stea.
Te-am iubit
Te-am iubit cu disperare,
Fără glas, fără putere,
Și-acum, în tăcerea mare,
Mi-ești doar dor și mângâiere.
Prea târziu s-a stins lumina,
Drumul tău s-a dus în zare,
Rămân doar cu amintirea,
Și cu inima-ntristată, doare.
Poate ai iubit
Poate-ai iubit, dar n-ai știut
Să dai din tine ce nu doare,
Și eu, cu sufletul prea tăcut,
Ți-am fost doar umbră trecătoare.
MAi iubit, dar fără să te uiți
Ca inima mereu e fără scut
Si ai lăsat așa, mereu în agonie
O inima ce arde fără de manie.
Tăcerea privirii
Pe patul mut, cu ochiul trist,
Privesc spre cerul nevăzut,
În gânduri parcă mă despart
De tot ce-a fost și ce-am pierdut.
E liniște și-o pace rece,
Ce-nvăluie al nopții ceas,
Iar eu în taină-mi caut vreascuri,
Să aprind iarăși al vieții pas.
O lacrimă-n tăcere cade,
Pe chipu-mi palid, ostenit,
Și-n roșul hainelor se-așterne
Tot dorul meu ne-mplinit.
În ochiul stins se-ascund povești
Ce nimeni poate nu le știe,
Dar astă seară, în tăcere,
Îmi fac din ele poezie.
Cu tine lumea-i mai frumoasă
Cu tine lumea-i mai frumoasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Privirea ta îmi dă lumină,
Iar inima nu mai suspină.
Când ești aproape, totul cântă,
Chiar și tăcerea e mai blândă.
Tu ești răspuns la orice dor,
Tu faci din clipă viitor.
Cu tine zilele-s senine,
Iar nopțile sunt pline, pline.
De vise calde și iubire,
De pace, dor și fericire.
Cu tine lumea prinde viață,
Iar timpul parcă nu mă-ngheață.
Rămâi cu mine, viața-mi pasă,
Lângă tine eu mă simt acasă.
Nu mi-ai scris..
Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,
Parcă uit de-atâtea cazuri.
Timpul trece fără rost,
Gândul meu ți-e adăpost.
Vântul bate, ploaia cade,
Dar tăcerea ta mă arde.
Oare câte doruri țin
Lanțul greu al unui chin?
Nu mi-ai scris și, totuși, sper,
Să-mi răspunzi cândva, în cer.
Poate timpul, vindecat,
Va deschide ce-i uitat.
Dar de nu, din depărtare,
Îți trimit o alinare.
Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,
Te păstrez în al meu gând.
Steaua ta
Vrei, nu vrei, în zări se-arată,
O lumină-n noaptea toată.
Printre visuri și destin,
Steaua ta e pe deplin.
Poți s-o cauți, poți s-aștepți,
Ori s-o pierzi printre pereți,
Dar ea arde, fără teamă,
Fără glas, dar tot te cheamă.
Când e greu și drumul frânt,
Când ți-e dor și plângi în gând,
Ea te vede, ea îți știe
Toată a ta poezie.
Și-ntr-o zi, pe cerul stins,
Vei privi spre infinit,
Și vei ști că-n lumea ta,
Ai avut mereu o stea.
Te-am iubit
Te-am iubit cu disperare,
Fără glas, fără putere,
Și-acum, în tăcerea mare,
Mi-ești doar dor și mângâiere.
Prea târziu s-a stins lumina,
Drumul tău s-a dus în zare,
Rămân doar cu amintirea,
Și cu inima-ntristată, doare.
Poate ai iubit
Poate-ai iubit, dar n-ai știut
Să dai din tine ce nu doare,
Și eu, cu sufletul prea tăcut,
Ți-am fost doar umbră trecătoare.
MAi iubit, dar fără să te uiți
Ca inima mereu e fără scut
Si ai lăsat așa, mereu în agonie
O inima ce arde fără de manie.
Tăcerea privirii
Pe patul mut, cu ochiul trist,
Privesc spre cerul nevăzut,
În gânduri parcă mă despart
De tot ce-a fost și ce-am pierdut.
E liniște și-o pace rece,
Ce-nvăluie al nopții ceas,
Iar eu în taină-mi caut vreascuri,
Să aprind iarăși al vieții pas.
O lacrimă-n tăcere cade,
Pe chipu-mi palid, ostenit,
Și-n roșul hainelor se-așterne
Tot dorul meu ne-mplinit.
În ochiul stins se-ascund povești
Ce nimeni poate nu le știe,
Dar astă seară, în tăcere,
Îmi fac din ele poezie.