Cine sunt eu? Tu cine ești?
Doar în vise mă-ntâlnești,
Cine sunt? Tu cine ești?
Eu un dor, tu o chemare,
Două inimi sub o zare.
Eu sunt luna ce te-așteaptă,
Tu ești raza ei de-altădată,
Eu un pas pierdut în ceață,
Tu ești timpul ce-mi dă viață.
Doar în noapte ne-om găsi,
Umbre-n vise, poate vii,
Eu un gând, tu o poveste,
Cine știe ce mai este?
Doar în vise mă-ntâlnești,
Cine sunt? Tu cine ești?
Poate-un suflet ce te cheamă
Sau un nume fără seamă.
Poems in the same category
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani?
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Durere in cap
Cu perdelele lăsate,
Șed la masa mea de brad
De la Ikea
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
A fost și înca este un vis frumos.
Însa doar un vis
Nu și realitatea.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci
Ale facebookului
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Accentul pe cuvinte
O ploaie îngâmfată,
E mereu îmfumurată.
O ființă orgolioasă
E mereu pretențioasă.
Puternicul accent
De cuvânt inocent,
Mereu impertinent
Memorat e permanent.
Un sunet minunat
Cu gluma s-a-mpăcat,
La putere a urcat
Dar dur a ofensat.
Frumos a triumfat
La modul repetat
Ideea de glumit
Un factor anumit.
O atenție sporită
E-n mod clar, una lovită,
De-ntuneric istovită,
Poate fi una-ngrădită.
Sus, pe-o orbită,
Privirea-i țintită,
O voce ascuțită
S-ar cerea auzită.
Pe cerul nocturn
Vazut-ai un turn,
Ce stele-nflăcărate
Pașii să-ți arate.
Păsări zburătoare
Cu aripi și cu motoare,
Precum stele căzătoare
Așteptai nerăbdătoare.
Accentul pe cuvinte,
Bine-nfăptuite,
Cu o mica rugăminte
Să te reprezinte.
09.05.24
Ce să mai fiu
Uitat departe nu mai știu ce să mai fiu
Pierdut e drumul strălucind către lumină
Orbită-i inima zbătându-se-n pustiu
Cărarea viselor arzând-o fără vină
Pășește umbletul adânc părând că-s viu
Lipsit de tine ce să fiu ascuns în beznă
Poate o bufniță zburată-ntr-un târziu
Sau un delfin ce-noată-n oarbă aparență
Dacă mai sunt un om în toate nu mai știu
Cerșind uitării să mă scape de urgență
Iau întrebarea și o-ntreb ce să mai fiu
Surzit de urletul tăcerii n-am prudență
Se-apleacă mâinile golite la pământ
Strângând în palme imposibilă tangență
Dezintegrat mi-adun fărâmele-n cuvânt
S-aștern dorințele strivite de-o absență
În alb și negru strămutat mă plimbă vânt
Rămas cu mine nu mai am nici o valență
Ce-o să mai fiu dacă la tine nu mai sunt
Fugind culorile mă paște o carență
Umbrindu-mi zilele de soare norii plâng
De-atâta ploaie se instituie demență
Neîncetat picuri de dor mă sapă-n gând
O să mai fiu doar în lumina ta prezență
Domnişoara Pogany
Iubita mea,
tu, Pasăre măiastră,
tu care zi de zi,
în lutul buzelor noastre
ciopleşti Poarta sărutului,
doar pentru noi doi.
Ia-mă şi mă urcă
pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,
până sus de tot,
deasupra de cuvinte,
în ţinutul iubirilor veşnice.
Acolo unde gurile noastre
dezbrăcate de cuvinte,
vor adormi îmbrăţişate
pe Masa tăcerii.
5 minute , o eternitate
Ți-am scris. Așteptam un răspuns de la tine.
Mi-ai scris înapoi. Ce zâmbet frumos mi-a apărut pe buze,
M-a făcut să mă gândesc la noi,nu doar la mine,
M-a făcut să uit de scuze.
Ne știm de-abia de 5 minute,
Dar simt ca te cunosc de atât amar de timp…
Deja simt ca te iubesc.
Poate o fi doar de un moment,
Dar mă atragi încet, încet și pic cu pic
Doamne, ai părul ăla care mă face să înnebunesc
Mai lung decât al meu,șaten, oare să ți-l pocesc?
Figură slabă și un chip inocent ca de înger,
Îmi vine să îți spun că n-am deloc plângeri.
Sper să-mi fii vis în noaptea asta rece de iarnă
Fiindcă distanța îmi șoptește
Că dorința ta de lumină către mine aleargă
Îmi șoptește, îmi șoptește…
“Du-te la el,du-te înconjoară-l cu ale tale mâine!”
Other poems by the author
Amintiri vii
Amintirile sunt vii,
Se-nalță-n nopțile târzii,
Și-n taină sufletul îmi plâng,
Când dorul vechi începe să-l frâng.
Sunt clipe ce nu pier nicicând,
Rămân în aer, tremurând,
Și chiar de timpul ne desparte,
Le simt aproape, ca o carte.
În șoapte blânde mă-nvelesc,
Cu chipuri dragi ce le iubesc,
Și-n liniștea ce mă cuprinde,
Un strop de pace iar mă prinde.
Amintirile sunt vii mereu,
În ele e ceva divin,
Un fir ce leagă, dulce, greu,
Ce-a fost cândva și ce-i destin.
Dacă ar fi să plec diseară
Dacă ar fi să plec diseară, pe tărâmul de tăcere,
Aș lăsa vântul să-ți aducă o șoaptă plină de putere.
Cu blândețea unui zeu și-un zâmbet cald pe chipul său,
Să-ți șteargă el orice tristețe, cum aș fi vrut s-o fac doar eu.
Dacă ar fi să zbor spre stele, pe curcubeu purtat de gând,
Aș lăsa sufletul din mine să-ți lumineze drumul tău blând.
Iar steaua mea să-ți mângâie părul cu raze strălucind ușor,
Să-ți ocrotească fruntea plină de vise albastre, pline de dor.
Dar de-aș pleca, te rog, zâmbește, căci voi rămâne-n orice colț,
În vânt, în cer, în dorul tainic, sau într-un cântec fără solț.
Privirea ta va fi lumina ce-mi poartă gândul neîncetat,
Chiar de tăcerea-mi va vorbi, eu te iubesc cu-adevărat.
Nu mi-ai scris..
Nu mi-ai scris nici ieri, nici azi,
Parcă uit de-atâtea cazuri.
Timpul trece fără rost,
Gândul meu ți-e adăpost.
Vântul bate, ploaia cade,
Dar tăcerea ta mă arde.
Oare câte doruri țin
Lanțul greu al unui chin?
Nu mi-ai scris și, totuși, sper,
Să-mi răspunzi cândva, în cer.
Poate timpul, vindecat,
Va deschide ce-i uitat.
Dar de nu, din depărtare,
Îți trimit o alinare.
Chiar de nu-mi răspunzi nicicând,
Te păstrez în al meu gând.
În cartea vieții
În cartea vieții noi tot răsfoim,
Sperând la-o dragoste să ne găsim,
De mii de ori spunând “e ultima dată”,
Dar inima încă ne e-mbătată.
Cu răni adânci, căutăm alinare,
Și speranța ne poartă iar cărare,
Visăm la-un ideal îndepărtat,
Cu toții, de perfecțiune-amăgit, chemat.
Și pagina o-ntoarcem iar și iar,
Descoperind iubirea ca-ntr-un dar,
Căci, în cartea vieții de luptători,
E scris să iubim… o dată-n fiori.
Iubirea de după plecare
Doar după ce murim ne fac icoană,
Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,
Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,
Să ne sărute fruntea tuturor.
Când încă eram vii, eram uitare,
Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,
Dar moartea dă iubirii o cărare,
Pe care-o calcă toți, cu amintiri.
Atunci suntem eroi fără de vină,
Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,
Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,
Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.
Ce trist e să primești flori fără viață,
Când trupul doarme-n liniștea de humă.
Iubiți-mă acum, cât sunt aici,
Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.
Căci viața e o lampă ce se stinge,
Iar focul ei cu vântul se topește,
Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,
Nu după ce destinul mă sfârșește.
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.