Mă vrei doar pentru carne?

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

M-au rănit toți, ca pe o stâncă,

Loviți de valuri, sfărâmată încă,

La școală eram un blestem fără nume,

Batjocorită sub ceruri de spume.

Eram praf sub pași, o glumă amară,

Un chip ascuns după masca fugară,

Șoapte veninoase mâncau din ființă,

Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.

Acasă, cuvinte tăioase, de fier,

Păreau să înghețe orice adevăr,

Pentru greșeli, pentru cum respiram,

Purtam povara că simplu eram.

Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,

Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,

Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,

Era ținta lumii ce m-a condamnat.

„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,

„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”

Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,

Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.

Până și aerul părea o greșeală,

Ca tot ce atingeam să fie o rană,

Am fost doar un vis ucis în noroi,

Un ecou ce dispare printre strigăte moi.

Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,

Între ziduri străine, printre inimi rebele,

Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,

Să vadă în mine un suflet curat.

Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,

Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,

Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,

Va fi testamentul întregii tristeți.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Te-am pus în tabloul inimii mele,

Şi cuvintele mele sunt acum la superlativ,

Te-am iubit şi fără un cuvânt de spus

Ţi-am citit ochii căprui fără să mă acuz,

Am râs subit într-o casă goală,

Şi m-a luat un gând de-atunci

Cum am uitat tot

Si doar de zis , regret nespus că te-am întâlnit.

Și de ar fi să ne întâlnim 

M-aș uita în ochii tăi trișori 

Să văd dacă ai lumea în culori vii 

La fel cum eu o aveam,

Demult

Dacă ar fi să ne întâlnim 

Aș vrea să mă privești în ochi 

Să vezi câtă durere se ascunde 

În fața unui "mai pot"

Să vezi cât dor port în piept 

Și câte tăceri ascult 

Să îmi lași ochii să îți povestească 

Cât de tare ma durut 

Și de ar fi să ne întâlnim 

Vreau doar să taci 

Lasă-te îmbrăcat în tăcere 

În doruri ,și regrete 

Căci poate așa o să înțelegi

Cum e să iubești 

Always a devil, never a God.

Always helps, never the helped.

Always the hurt, never the fixed

Always the poet, never the art.

Always listen, never the sound.

Always too much, never enought.

Always a friend, never the best.

Always a choice, never the first

Always the wrong, never the one.

Always a star, never the moon.

Always trying, never the changed.

Always wear makeup, never fine.

Always the writer, never the book.

Trying to love, but never the loved.

Always watching, never the watched.

Always trying

But they're still not proud.

Always a ghost, never alive.

Always tired, never happy.

Doing your best 

When you fall apart,

But they are they

And they're never proud.

Always good

When they fall apart

And always a demon

When they are fine.

Always hunted, never at pace.

Always the bad, never the good.

Always hoping when they are lost,

Lost in silence and falling apart. 

Saying you're fine

When they ask. 

Always bleeding, never the seen.

Always a chapter, never the book.

Always the loving, never the loved.

Always the hated, never the understood.

And this is my story

When theirs begin.

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

În ceruri se aude frica

glăsuind puțin

ea privește întristată

la copacul pustiu.

Autor Zamurca Alina 🤍 

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară