tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/6

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.


Categoria: Poezii confesive

Toate poeziile autorului: Anișoara Iordache poezii.online tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/6

Data postării: 9 mai

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 490

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

colaj//4

roțile locomotivei

bat ritmul ceasului

amorțit

din vârful turnului.

  

in gară nu-i nimeni....

 dus de vânt

de colo-colo,

e doar 

un val de

bilete compostate,

cutii goale

și suflete neîmpăcate.

Mai mult...

Note de Mai/7

scenă aproape pustie,

sclipiri purpurii- violet

și -un parfum de vanilie,

trezesc in spectatorul grăbit

frenezia serilor de jazz.

nimeni la clape,

nimeni la tobe,

prin balconul zugrăvit cu frezii,

un șoarece disperat

caută drumul

spre stele.//

a mai trecut o primăvară;

disonanțele s-au mai atenuat;

tot singur...

mă-ntreb

dacă sunt încă aici

sau

dacă-am plecat...

 

 

Mai mult...

Joc/3

programul-pentru conversia

infinitului în finit,

transformă

 cercul într-un punct.

%

ieșind din paradigma cuvăntului

lui Dumnezeu ,

lăcomia are forma

unui jucător de poker.

Mai mult...

flux de poeme naani /32

perspective rămurate-

în pragul casei din kuboes

femeia nama

îngândurată

Mai mult...

transfigurare 1/2

cu cât ne depărtăm-

spre stânga,

de centrul creației divine,

valorile umane-și schimbă structura,

modificând genomul,

inversând sensul

forțelor de progres spiritual.

 

un copil.

mi-a spus că numerele negative

nu-s simpatice.

Mai mult...

flux de poeme naani /42

după ploaie

fără scăpare-s

fluturii ispitiți

de mireasma de abelia

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Să nu mă lași să mă înec

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

 


Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

 

 

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

 

 

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

 


Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

 


Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.

Mai mult...

Pact cu mine,

 

Într-o liniște profundă,

Din adâncuri se înalță, 

A mea umbră ca un fum,

Ce nu e chiar fioroasă.

 

Față in față cu lumina,

Ce din interoru-mi iese,

Parca vrea sa o inghită,

Și în ea sa se reverse.

 

Dar lumina mea cea calmă,

Prin a sa înțelepciune,

Nici un gând că dă să piară,

In umbra ce-i aparține..

 

Stau privindu-se in față,

Una emană iubire,

Cealalta-i plina de ură,

Și exclamă doar furie.

 

Umbra cea cei înțeleaptă,

Când incepe a rosti,

Liniștea acaparează ,

Prin ce-nseamna a iubi.

 

Umbra mea cea luminata, 

Îi vorbește calm și ferm,  

Mai trecut prin al tău iad,

Am trecut teste de lei...

 

Sunt umilă doar iubirii,

M-am predat înțelepciunii,

Și din stare de iertare, 

Eu te chem la integrare.

 

Nu resping nimic din tine,

Ești parte ce-mi aparține, 

Căci lumina nu există,

De întunericul e lipsă.

 

Nu resping ceea ce ești,

Nu aprob tot ce oferi, 

Îți cer astăzi integrare,

Uniune și predare.

 

Acel fum închis și gros,

Ce vârtejuri tot făcea,

Se calma când se vorbea,

Și pe loc se transforma.

 

La culoare este negru,

El așa o să rămână,

La schimbarea lui aderă,

Prin lumină nu din ură.

 

Uneori chiar mai încearcă ,

Să devină un vârtej,

Dar lumina îi arată,

Echilibru cu un sens...

Fără mine nu exiști,

Fără tine n-am un sens..

Astăzi suntem împreună,

Echilibru-n Univers.

 

Pact cu tine din iubire,

Pentru tot ce este-n jur,

Pentru cei ce integrează ,

Alb și negrul - tot ce sunt.

Mai mult...

Privilegii

Al șaselea simț,
una trăncănește despre părul castaniu,
alta pledează că probabil l-am vopsit.

Am crescut între priviri,
între șoapte și stafii.
Oameni
„cognitivi”,
căutând
să reducă cine sunt
la un material de tul fin.

Convorbiri; afirmații
sticloase!
Remarci necurate,
cortexuri vizuale
distorsionate.

„Pare așa matură”
„pentru că [...]”.

De multe ori mi-am dorit
să mă închid
(am și făcut-o),
nu pentru că aș fi fost vreo introvertită.

Citită?
Mai degrabă doar privită.

Am fugit de ale lor
uitături,
probabil ca să nu mă văd singură
...

O privire fugară,
întrezăriri,
ca să nu admit că nu-s milostivi.

Însă ce maladie!
Cuvântul-cheie rămâne
mereu
„pare”.

În fine,
toate trec.
Și uneori „privilegiile” sunt,
mai degrabă,
niște grăunțe de suferință
presărate pe răni
deschise fără voia noastră.

Mai mult...

Destinul merindei

M-am uitat iar în oglindă,
Mă mir cum nu s-a spart,
Ca o deformă merindă
Într-un pom, mă simt si azi.

 

Sunt fructul cel mai urât,
Ce aștepți ca cadă
Un degeaba, un amărât,
Nu merit pus în ladă.

 

Și totuși, eu pe interior
Sunt dulce,
Dar ăsta nu e lucrul
Ce la mine te-ar aduce.

 

Pe exterior, nu sunt nimic,
Și-n interior sunt totul,
Cel mai mare inamic
Al meu a fost norocul.

 

Că de-ar fi fost de partea mea
Ce viată-aș avea azi,
N-aș avea întruchiparea
Ce îmi dă necaz.

 

Poate în altă viață
Destinul îmi e altul,
Dar până atunci, astă față
Cu ea voi face veacul.

Mai mult...

Iar

Iar visez
Iar,iar,iar!
Cu ochii deshiși
Cu ochii închiși
Cu muzica oprită
Dar mai ales cu ea pornită
Iar nu pot să scap
Și nu pot să tac
De această agonie
De a nu trăi în lumea vie.
Iar nu mă pot opri
Iar nu mă pot porni
Să ies afară
Ca odinioară
Înainte să mă acapareze
Lumea visurilor treze.

 

Și iar visez
Iar,iar,iar!
Chiar și-acum când scriu
Nu mă simt ca un viu
Mă simt ca un vis
Nu ca-n paradis
Ca-n închisoare
Fără orice scăpare.

 

Asta-i lumea-n care,
Îmi trece viața-n mare
Trece chiar pe lângă mine
Fără măcar să mă știe.

 

-maladaptive daydreaming

Mai mult...

Dualitate

Caut tăcerea, dar mă tem de ea,

Când lumea tace, zgomotul e-n mine.

Sunt propria-mi capcană și-o mândrie grea,

Un întuneric ce tânjește după bine.

Strig după pace, dar mă sperie un gol,

Pe firul subțire al minții, sub grea strânsoare,

Între dorință și teamă joc ultimul rol,

În noaptea asta în care, nimic nu mai moare.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍