stihuri diamantine //12

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

pionii-s instruiți

la școala dușmanilor;

cine sa mai facă dreptate ?

nebunii,

perucile-și piaptănă

într-o oglindă concavă.

%

regii și reginele

stau la sfat

cum să cucerească-mpreună

tabla de șah.

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

  Tot  mai vreau să spun ,că pot

Timpul  să-l opresc în loc  ,

Poate  face un popas

Undeva  pe alt  făgaș .

Cred ,că și el e stresat

De atât de mult  umblat .

Timpul  fuge se strecoară ,

De  l-ași  prinde ,l-asi  lega

M-ași  certa mereu  cu el :

Pleacă timp  din calea mea !

Tu ai veșniciia !...

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

boarea serii pătrunde

ca o pasăre printre

sălcii plângătoare-

îmbrățișări

asemenea

unei bărci fără cârmă,

o picătură de ploaie

se rostogolește

de-alungul acoperișului.

 tânjind

la îmbrățișarea duioasă a unui

crin.

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.

monologuri la 

bifurcația străzilor;

pinteni din aur,

sceptre cu pietre prețioase,

buzdugane din argint

sunt pierdute prin verdele strălucitor

al mătăsii.

timpul

aniversează uitarea,

comemorează sfârșitul

de secol.

nimeni nu-i întristat de

ofilirea crinilor,

cineva

oftează numai

după 

stele.