stihuri diamantine //12

Dacă,  să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai  venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…  
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat

…………………………………………………..

Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate!  Trist mormânt.

Ne-am lăsat de bunăvoie

În închisoare "inteligentă",

Uitând de reala nevoie,

Și de viața existentă.

Atâta s-a schimbat –

Se uită lucrurile frumoase.

E posibil înapoi de dat,

În amintiri acelea prețioase?

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

regele lear,

și astăzi

mai caută un punct de sprijin,

prin gunoaie....

aroma-mbietoare

a ceaiului de mentă.

i-aduce norii

la picioare.

De ce eu, de ce mereu eu?

Toate problemele par să mă caute mereu.

Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,

Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.

De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?

E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.

Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,

Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.

Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,

Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.

Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,

Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.

Inima mea, o simt așa,

Și liniștea se aude a ta.

Viața omului e un destin,

Și fără un vis foarte divin...

În note se aude ghitara,

Mai răsună și minora,

Nu aș mai putea reține,

Înăuntru ce mă ține,

Ce se trage după tine,

Ce se ține după mine,

Ce se leagănă pe buze,

Se mai mișcă buburuze,

În piept bate inimioare,

Am și zile de onoare.

Ochii se clatină că ceasul,

Viața miroase ca parfumul,

În lume e greu să cauți lucruri,

E greu să ajungi undeva pe drumuri,

Ne-a dat viață Dumnezeu,

Ca să mai trăiesc și eu,

Ne ajută la bine și la greu,

Și pentru asta îl susțin mereu.

Inima lui bate...

Amintirile lui minunate...

Zilele întunecoase le răzbate,

Dumnezeu are case luminate,

Ziua și noaptea...

Luminoasă ca o stea!

Doamne fără vrută...

Ocrotitorul ne ajută...

Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,

Dar au invidie toți că sunt frumoasă,

Sunt pe cer o stea luminoasă,

Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.

Cine știe că învățământul e deștept,

Poate omul cu învățământ e înțelept...

Eu am învățământul și gândirea mea...

La un moment de evaluare mai apelez la ea.

Cu care dorințe ai merge ,

Unele desigur că se vor îndeplini.

Repede prin vis să alerge,

Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...

Jocul nu-i atractiv...

O dar dorința te-atrage ,

A și poate să fie distractiv.

Simțul la joc te trage,

Ăla care te-mpinge înapoi..

Unu doi și apoi...

Știe tot despre noi,

Că citește a noastre scrise, foi...

Te uiți la casa vecinului,

Și vezi că vremea trece,

Cum-se albesc florile copacului 

Și viața e pe cale să sece.

Ooou viață cum să te opresc,

Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,

Ooou să te opresc ca să iubesc,

Și să-mi i-au mai puțin avânt.

Pe acel copac, al raiului,

La sfârșit de crai

Stă și omul înțelept,

Și milodios cântă, la nai.

Prin toate simțurile,trece pacea,

Iar răul nu câștigă,

Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,

Binele prin lume trece,

Și pe noi ne ocrotește.

    Autor: Nicoleta Postovan 

    De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai

cu drag lui Arvo Part

coloană sonoră

 pentru vremuri triste

clopoțelul picură

stropi de lumină

dimineață senină

de noiembrie,

vântul a urcat

în corăbii de smarald

temerile,

grijile,

durerile noastre....

 le duce pe mare,

hăt departe.

dezmăț

în piața uruk

căutând nemurirea

viermele voalează uimirea

mier de noapte

tramvaiul sugrumă

respirația piețelor

singur la geam

sisif a prins o stea

să o aprindă mâine

atingându-mi creștetul,

degetele tale-mi-ncurcă visele.

pe unde voi mai colinda?

în jurul nostru-i 

doar un tor de lumină.

umbra,  tremurătoare a lunii,

mângâie

bolta de iasomie.

trecând  cu viteză

pe lângă câmpurile de rapiță-nflorită...

parcă te-ai scufunda în 

 licoarea acrișoară

a lămâilor.

cerul, 

tot mai aproape de verdele grâului...//

ascuțișul vinețiu al privirilor

e domolit

de 

polizorul  luminii.