Tenebre

azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea

vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată

imaginează-ți că te-ai privi în oglindă

și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop

ca un peisaj selenar

sau că ți-ai asculta inima la stetoscop

 bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini

în templul sufletului tău

nu că nu te-ai privi și asculta singură

dar ar fi altceva

mi-ai putea spune că în acele momente

te simți ca o navă spațială care învinge gravitația

că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea

sau ale pașilor mei

călcându-ți pe inimă

asurzindu-te…

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

paharul de șampanie cu urme de ruj pe margini

e-al tău

n-am îndrăznit să-l mut din colțul vitrinei

dintr-un sentiment mistic

încercând să nu șterg urmele trecerii tale

senzația că ești încă aici

întărită de foșnetul misterios al unei rochii negre

de seară

de apăsarea pașilor pe covor

de zbaterea cerceilor cu pietre turcoaz din urechi

ajunse acolo prin complicitatea minții

îmi crează percepții cu reverberații sonore

ca atunci când arunci o piatră în baltă

și-o auzi ricoșând deasupra apei

plescăind

apoi izbindu-se  într-un perete de liniște

tresar ori de câte ori sună poștașul

care-mi amplifică sentimentul acesta fantastic

încremenit în lucruri

fiindcă altcineva n-are cine să sune

tu și poștașul ați mai rămas în raza speranței

unul care îmi aduce întotdeauna dragoste

celălat facturi

nici nu mai are importanță care din voi sună la ușă

eu vă iubesc la fel și în lipsă

calendarul cu miss America

e plin de x-uri

a trecut aproape un secol de atunci

paharul de șampanie cu picior subțire de gazelă africană

în care supravețuise un deget de Goût de Diamants

miroase a acru

cineva spunea că dragostea e ca vinul

nu

nu aceasta este aroma inconfundabilă a dragostei…

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

Uneori  mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci  cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru  grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și  cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...

.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.

O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.

Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…

.

Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori,  că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.

Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.

II

Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?

.

Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!

Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.

.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.

Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele  „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.

Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic:  „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!

.

De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.

Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…

 Cineva îmi spunea că viața mea depinde de astre,

de constelațiile  Sistemului nostru Solar,

de  trecerea Soarelui în traiectoria sa ecliptică

peste cele douăsprezece câmpuri energetice al Cosmosului,

denumite zodii,

că ziua în care te naști se va afla sub influența unei planete din cele douăsprezece,

corepondente unui an, care are la rându-i douăsprezece luni,

și că această planetă în conjuncție cu Soarele îți determină inexorabil destinul

de pildă, dacă ești născut între martie și aprilie, în zodia berbecului, patronată de Marte,

vei fi un om năvalnic,

vei avea o căsătorie fericită și un renume de invidiat,

dacă te naști între aprilie și mai, sub influența lui Venus, în zodia taurului,

vei face mulți copii,

vei deveni bogat, dar poți, în egală măsură, să mori repede,

dacă vezi lumina  Soarelui între mai și iunie, sub influența lui Mercur, în zodia gemenilor,

vei fi nehotărât, dual în tot ce faci și s-ar putea să ai o moarte năprastică la o conjuncție nefericită a Soarelui cu primejdiosul Mercur,

dacă te naști între iunie și iulie, sub predicarele Lunii, în zodia racului, vei avea parte de câștiguri și perderi, precedate sau urmate de moarte,

dacă te naști între iulie și august, sub influența Soarelui, în zodia leului, vei deveni foarte puternic și vei ajunge foarte sus,

dacă vei începe să faci umbră Pământului între august și septembrie, în sfera aceluiași Mercur, în zodia fecioarei,

vei fi nefericit în dragoste,

dacă se întâmplă să vii între septembrie și octombrie, sub grațiile lui Venus, în zodia balanței, vei fi marcat de timiditate și aplecare înspre creație,

dacă deschizi ochii între octombrie și noiembrie, sub puterea lui Pluto, vei deveni extrem de îndrăzneț și ahtiat după funcții înalte,

altceva e dacă te naști între noiembrie și decembrie, guvernat de Jupiter, în zodia săgetătorului, vei avea parte de faimă și bogăție,

capricornii născuți între decembrie și ianuarie, sub influențele lui Saturn, vor fi optimiști și perseverenți,

vărsătorii născuți între ianuarie și februare, sub voia lui Uranus, vor fi leneși, dar norocoși,

iar peștii născuți între februarie și martie, sub ocrotirea planetei Neptun, vor fi firi pasionale, luptătoari desăvârșiți și cu stare,

ne spun astrologii în fiecare dimineață la știri,

problema e că uneori  influențele planetelor se suprapun,

că alteori se anulează reciproc între ele, la orice conjucție mai năbădăioasă cu Soarele

și te trezești cu destinul făcut flenduri,

zodia mea este aproape de sfârșitul anului,

iar până atunci sunt nevoit să trec prin toate zodiile cunoscute

fără să fiu influențat de niciuna,

o singură dată m-am rătăcit prin zodia gemenilor și era să mor,

Mercur retrogradase câteva grade spre jupiter

și mă prinse la mijloc…

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……

Doamne

Tu-mi dai fericire

Si vesnica iubire

In mana ta ma las purtat

Iar in adancimile harului Tau modelat

Cand sunt abatut

Imi zambesti in chip tacut

Ma aduci din furtuna-n mal 

La lina mare de cristal

Tu faci totul

Tu reinvii natura

Si fulgilor le oferi armura

Toamna dai nori

Si vara pomisori

Te laud ca m-ai facut

Si ca al meu chip,Tu l-ai tesut

Dumnezeul meu

Te laud mereu

Pentru lucrarile tale minunate

Care de oameni sunt atat de neobservate

Contemplu la intreg Pamant

Si la Tine,al meu Dumnezeu Sfant

Colorezi Cerul in limbajul naturii vigilente

Si faunei ii colorezi farmecul in portrete

Esti Minunat

Si vesnic Laudat

Ingerii canta-n cor:

,,Uitati-L pe al nostru Salvator''

Ma minunez de Tine

Si felul in care transformi totu'-n bine

Ma simt onorat

Sa slujesc acestui Imparat

El Golgota a urcat

Ca sa fim salvati 

Si pe veci de El chemati...

firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,

ai zice că Măicuța Domnului e vie,

că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,

în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.

privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,

ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,

nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,

nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.

umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii

pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,

ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,

iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.

într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită

și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,

Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită

visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.

versuri-

aduse de fulger,

lipite-s cu pulbere aurie de stele;

ceașca kintsugi 

păstrează pentru eternitate

respirația caldă a poemului.

ți-o dăruiesc, drag prieten;

în asprimea zilei provocatoare,

să-ți aline tristețea!