Povara averii

Așteptând mesajul tău,  

Simt că mi se face rău.  

Am un gol în stomac,  

Și nu știu ce să fac.

Prima dată când ți-am scris,  

Am fost curios și indecis.  

Am încercat să-ți vorbesc,  

Temându-mă să risc.

Totul a început ca o glumă,  

Credeam că e de umplutură.  

Dar după ce te-am cunoscut,  

Eu sincer m-am îndrăgostit.

Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,  

Un mesaj de la tine, o alinare.  

Și sper că dragostea noastră va dăinui,  

Căci în inimile noastre mereu va trăi.

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

Vteau ca inima să-mi fie atinsă,  

De-a ta dulce mângâiere aprinsă,  

De-al tău zâmbet de copil topită,  

Și de-al tău chip îndrăgostită.  

Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,  

Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,  

Ascultându-mi poveștile, de se poate,  

Fiind cucerită de-ale mele șoapte.  

Iar în nopți de abanos înghițite,  

Să-mi umpli cerul de steluțe,  

Să-mi aduci o lună ce strălucește,  

Cu mii de nuanțe să mă farmece.  

Chipul tău, în al meu suflet tablou,  

Să-mi fie al vieții mele bibelou,  

Făcând din mine un ultim erou,  

Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.  

Și chiar de-ar fi un simplu vis,  

Ar fi unul ce nu poate fi descris,  

Ce-mi poate târî fericirea în abis,  

Lăsându-mă de durere cuprins.  

Asta sunt eu, poetul neînțeles,  

Artistul ce iubește în exces,  

Romanticul ce nu are succes,  

Pierzându-se în acest mistic proces.  

Iar de vrei să pleci, pleacă,  

Pune-mi sufletul iarăși în gheață,  

Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,  

Și ia-mi cu tine orice speranță.

Ascult al lumii suspin plin de sânge,  

Al sufletului geamăt amuțit de durere.  

Iar când aplec capul spre firavele plante,  

Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.  

Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,  

Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.  

Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,  

Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.  

Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,  

Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.  

Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,  

Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.  

Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,  

Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,  

Distrugând ale pământului frumoase armonii,  

Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.  

Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,  

Până când această planetă ne va da „skip”,  

Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,  

Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.  

Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,  

Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,  

Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,  

Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.  

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

Ce n-aș da…

S-o pot lua iar de la capăt,  

Să te pot iubi înc-odată,  

Să-ți pot fura înc-un sărut,  

A mea dragoste spulberată.

Ce n-aș da…

Să fiu una din lacrimile tale,  

Să nasc din ochii tăi,  

Să-ți pot aluneca pe obraji,  

Pentru a-ți muri pe buze…

Și dacă visele ar deveni realitate,  

Ne-am întoarce iar la acel început,  

Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,  

Până când timpul ar fi de nepătruns.

Dar acum, rămân doar amintirile,  

Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,  

Sperând că iubirea, chiar și-n vis,  

Ne va reuni din nou, așa cum am promis.

dacă ai ști cât însemni pentru mine,

prima zi lângă tine,

când te-am întâlnit și am visat

direct la ceva de neașteptat.

te iubesc cum n-am făcut-o până acum,

dar simt că merg singur pe drum.

mi-e greu când nu te am lângă mine,

și sufletul îmi e pierdut prin vise.

am iubit ce e-n tine,

chiar și umbrele străine,

și-ntr-o lume fără tine

simt că pierd ceva din mine.

dar, într-un final, ajung iar singur,

suferind, plângă, îți jur…

stau, aștept, strigând prin jur

un suflet ce a rămas pur.

doar o umbră ce suspină

într-un trup ce nu mai ține,

și-o iubire fără vină

e îngropată lângă mine.

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."

Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ? 

Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat? 

Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ? 

De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină? 

Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți? 

                                                                  Samoilă Larisa

Azi, surâsul mi-a zâmbit,

Încununat cu vrajbe-amintiri.

Iadul întunecat fiind,

Azi, mi-a zâmbit.

Zâmbetul larg,

Surâsul amorțit-

De ce sa fiu păgân?

Zâmbetul e trist.

Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u  răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.