Multumesc!

obrajii imi ard,

talpile mi-s reci,

gândul imi fuge la tine,

nicicum nu îmi treci.

simt cum îmi fuge

lumea de sub picioare

e de la anotimp, sau..

anotimpul ești tu, oare?

inchid și redeschid,

pagini, poze,mesaje,

dorul doare mai mult

ca acu'-n tatuaje.

te visez, mă trezesc,

nimic nu-i real,

esti prea departe,

alt capăt, alt mal..

deschid ochii

nu te mai caut,

puţin te mai plâng

inima nu vrea

sa te mai simta

am gol în stomac,

fluturi morți,

am dorul hoinar

fără țintă..

Am văzut că ai ales

Să ignori mesajul de la mine

Fără de vreun interes

Eu mă mai gândesc la tine

N-am cum trece fără rost

Totul într-o amintire

Pentru că așa mi-a fost

Să îmi fii mare iubire.

Te-am iubit după cum știi

Cu tot sufletul deodată 

Și te-am prins în poezii

Doar să ne mai fim o dată. 

În parfum de roșu vin

Sub a lunii pline rază 

Doar o clipă să mai fim

Îmbrățișați ca niciodată.

Cu speranțe din zgomotul unei lacrimi

Am învățat din nou să merg inainte

Te-am așteptat înfruntând nopți de patimi

Printre zeci de versuri... mii de cuvinte...

Zile-au trecut ca frunzele-n toamna târzie 

Păstrându-te în suflet cu speranțe o mie

Sperând tăcerea să nu însemne sfârșit 

Ci doar un răgaz... să revii într-un asfințit.

Să revii... ca o umbră venită de departe

Să te prefaci în suflet într-o noapte

Să mă strângi cald la pieptul tău gol

Să simți cum eu, te-am respirat mereu.

Dar ai rămas în lumea fără urmă 

Și nu-mi mai ești...nu vei mai veni

Dar poate vei simți o clipă, o fărâmă 

Intr-o zi și tu din lacrima cuvântului "a fi"...

Și uneori în nopți târzii am gânduri negândite

Ce-mi izvorăsc din amintiri pierdute, netraite .

Mai am gânduri secrete ce ie păstrez in taină

Le port cu-atata grijă..n-aș vrea să îmi dispară.

Şi am in gând cuvinte ce nu le-am zis sau scris

Rămân întipărite-n taïna sfântă a nopților de vis,

Și am trăiri si sentimente ce mi se plimba hai-hui

Dar sunt toate ale mele și nu-s de spus oricui.

Si-mi iese-n noaptea neagră timid cate-o amintire

Ce-mi sta pitita-n coltul din sertarul cu iubire.

Si-ncep a-mi curge lacrimi ce tot de luni le strâng

Din neputinta sufletului când îmi apari în gând.

Și mă încearcă un dor ce-I port de când te știu

Din nopțile când ne vorbeam de toate până târziu,

Și mi se naste-n suflet o umbra de speranță

Că intr-o zi vei reveni să te mai strâng in brate .

Asta mi-s eu cred în destin..îin probabilitate

Și tot ce am trăit nu am cum să ignor.

Căci mi-esti aproape chiar de îmi ești departe

Și cred, că totuși, noi nu ne-am întâÏnit întâmplător.

Am fost copil și multe mai visam

Țin minte că-mi doream o bicicletă 

Când ceilalți la plimbare se duceau

Aranjam trusa de doctor cu "pansamente".

Veneau juliți la genunchi și în coate

Când la întrecere se prindeau

Poposeau la a mea "farmacie",

Doamne... ce jocuri adevărate jucam!.

La "frunza" când ne faultam

Și ne duceam mereu în coate

Vecini ursuzi cu apă aruncau

Să mai plecam acasă... poate!?

Jucam "țările" fără să știm 

Că-n timp vom călători prin ele

Pe-atunci ceream între noi ostași

Azi ne publicăm cu mândrie pozele. 

Mi-e dor să mă-ntâlnesc pe-afară 

Cu-ale mele surori de cruce

Să stăm până seara făcând "bazagonii"

Așteptând luna... în noapte să ne culce.

Am fost copil și a rămas atât de vie

Amintirea acelor vremuri de demult

Încât n-aș sti să scriu o poezie

Să redau... copilăria ce am trăit...

Încerc să mă adun

Mai mult mă descompun

Și gânduri despre tine

E tot ce-mi vin în minte...

Și as vrea să-ți mai sărut 

Alunița de pe gât, 

Nu pot să-ți spun...

Tăcerea ma doare profund

Și bratele-ți să le mai simt

Cu drag cum mă cuprind

Vinul să ti-l degust

Să uit cât m-ai durut...

Mai mult mă descompun,

Încercând să mă adun

Mi-e gândul prea rătăcit 

De dorul ce-mi arde mocnit...

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

Nu vreau să-ți fiu o aventură de-o noapte,

Nici măcar un pansament al rănilor tale,

Îmi vei îmbrăca inima toată doar cu șoapte;.

Uneori, iubirea nu-ți moare niciodată fără fapte.

Imagine your life being an elevator.

It goes up nice and neat

But at any point it can fall down to your feet.

And then… you cant go up , you try and try, but just can’t seem to make it work

You open the doors,you step outside…

You try to look for a way up

You see stairs think its hard

But you know its the right path

You start walking up the stairs

Slowly and steady

You get tired

You stop breathing, you start panicking

What if you never go up all the way?

You collapse right away..

After a while you get up, decide its not time to just give up

You start going up again

Not stopping till you reach the end

You realize it was hard but you did it again

You stopped you thought about how it could go wrong

But you never truly just gave up

So you did it

You now can see all the levels

All the stages you’ve been through

But it doesn’t matter if you got hurt or sad

You made it on the top

Its finally your time.

Stau si ma holbez la tavan

Parca nu mai sunt uman

Tot ce vad,ce aud, nu i acolo

Oameni si voci care misuna de colo colo

Nimeni nu vrea sa ma creada

Imi spun ca vor dovada

Eu ma jur ca i acolo,incerc sa le descriu ce aud

Tot nu ma cred,imi soun ca sunt absurd

Presupun ca voi muri in nebunia mea

Nimanui nu i va pasa

Si cand chiar voi muri

Nimeni corpul nu mi l va gasi

Va fi luat de acele asa numite "nebunii"

Si dus in locuri pline de fantezii