Bilanț existențial

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase

lascive

îmbrăcate sumar

în derivă

de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori

pe altarele zilei

și prelungesc  vraja

refuzând ispita înșelătoare-a luminii

cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului

nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții

traficul infernal

fețele posomorâte ale trecătorilor

primejdiile care pândesc la tot pasul

n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața

să-mi asum riscurile

nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun

am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele

înveninate de spaime

înainte de a lua în piept cerul cu inima…

ard de ceva vreme pe rugul unui gând

nimeni nu poate să-mi stingă flăcările

care mă mistuie din toate părțile

după Kant n-ar trebui să mor înconjurat de oameni

indiferenți

indeciși

incapabili să-și asume umanitatea din ei

ca scop în sine

adică să arunce peste mine o găleată cu apă

mi-am îndesat durerea în spirit

ca să-mi înăbuș strigătul rușinos al cărnii

spaimele ancestrale

nu-mi ajunge tot cerul albastru

să mă spăl pe mâini ca Pilat din Pont

de vina răstignirii lui Hristos

o mare mizerie a Omului

în India

morții sunt arși pe malul Gangelui

înfășurați în giulgiuri

n-am aflat încă

ce mă sperie mai mult -

moartea

sau jubilația Spiritului...

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

unii  încep cu sfârșitul poveștii

chestia asta cu viața și lumea este o mizerie

victima sărută mâna călăului  

criminalul se întoarce la locul faptei

rupându-și hainele de pe dânsul

plângând în hohote

negustorii de carne vie

merg duminica la biserică

nebunii cu grupa de sânge AB(IV)

( grupa lui Isus Cristos!)

scăpați din ospicii

împart dreptatea în justiție

nimeni nu mai este interesat de mecanica lui Hook

cu privire la deformarea sau alungirea lucrurilor

în funcție de o forță elastică K

denumită constanta lui Kafka

de absurdul voluptos al vieții în care trăim

fără nicio logică

suntem singurele ființe care merg în două picioare

împotriva legilor gravitației

și nu este în regulă

nu este în regulă nici moartea

ca singura variabilă admisă în toate disciplinele existenței

presupoziția potrivit căreia legile materiei sunt inalterabile

nu au suport în timpul existenței noastre

totul e deșertăciune

cum spune eclesiastul

prefațând începutul poveștii…

umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om

bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?

simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?

Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,

Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".

Vorbesc de iubire, dar ură învinse

Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.

Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,

Se cred mai presus, judecă orbește,

Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit

Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".

Îi vezi duminica, curați și smeriți,

Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,

Dar luni sunt la colț, râzând fericiți

De omul căzut, de viața lui "depravă".

Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,

Doar pentru că iubește altfel decât tine?

Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,

Că nu-ți împărtășește dogmele pline?

Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,

Nici să împarți lumea pe calea urii,

Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre

Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.

Hristos a iubit pe cel lepădat,

A stat la masă cu păcătoșii,

Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,

Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.

Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,

Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!

Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,

Ci iubire ce spală orice rană umilă.

Mă inchisesem in mica mea garsonieră

Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara

Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.

Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar

Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.

Stăteam la masă, așteptând

Dispărusem.

Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni

Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii

De a mă ințelege pe mine insumi.

Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație

Fie ea de prietenie sau iubire.

Zilele treceau...

Treaz, beat, somn.

Ar fi bătut la ușă...mă gândeam

Era confortant dar si sinistru gândul

Că nu trebuie să dau nimănui explicații

Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber

Ca o pasăre care zboară

Dar si păsările au micile lor temnițe

Nu pot scăpa de ceea ce sunt.

Așteptam să mor glorios

Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară

Flămând

In chiloți, zăcând pe covorul murdar.

"Ești un erou !"

 Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală

M-am ridicat din pat, am vomitat

Am ieșit in grabă pe casa scării

Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală

Unul dintre ele mi-a atras atenția

Scris cu litere de mână frumos aranjate

"De la o prietenă."

L-am deschis.

"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."

Am ieșit din bloc

Ținând toate scrisorile in brațe

Privind cerul

Ca

Un nebun.

Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și  brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
 
Îți dau umbra mea
Cu ea  te însoțești
E mult  mai înțelegătoare ,

Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta  mă doare.

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,

Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.

Printre ecouri de pasăre fără glas,

Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.

Prin străzi pustii și inimi abandonate,

Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.

Ochii nopții mă privesc rece, distanți,

Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.

În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,

Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.

Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,

Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.

Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,

Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.

Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,

Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.

În inima nopții, când stelele își țes poveștile,

Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.

 Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,

Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.

sub epiderma realității,

o rețea de intrigi, 

experiențe șocante,

intenții-nfiorătoare

spulberă turnirul liniștit al lumii.

să nu uităm că,

Daedalus 

a construit, pentru regele Minos,

un labirint

pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii

minotaurul.

iar la lumină,

a creat  din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,

o structură arhitecturală

sorocită dansului.