Creștini doar cu numele

Sunt,simt,traiesc

Privesc spre cerul noptii

Poate primesc cate -un raspuns

De-al lunii soapte involburate,

In ploi de stele pasuita .

Cuvinte curg grabit prin minte

Si tot alerg spre ele

Sa pot sa prind un adevar

Ce poate m-ar salva 

Sa nu mai ratacesc la nesfarsit

Prin firul vietii ravasit

As vrea...

Seninul diminetii sa ma cuprinda in vis

As vrea ...

Sa ma trezeasca intr-un paradis

Dansand parca cu norii

Si razele de soare

Intreaga mea fiinta

Sa sufle a usurare .

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!

forma mea se schimbă în fiecare zi

după cum răsare Soarele

sau cântă păsările

încerc zădarnic să rămân în mine

în omul de-acum

să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului

memoria mea asimptotică

ancestrală

acea de vânător

de culegător de fructe și scalpuri

sărind din epocă în epocă

din genă în genă

și  regăsindu-mă mirat pretutindeni

în tot ce-am fost de-a lungul  milioanelor de ani de istorie

adunat la un loc

într-o arhivă a evoluției

digitalizată

inaccesibilă înțelegerii mele

împovărătoare

infiltrându-se insidios

 în locurile mele de restriște

în arborele meu genealogic de la Facere

desconspirînd omul cavernelor

canibalul

regele zeu al  Egiptului

creștinul din amfiteatrele romane

sfârtecat de leii

gladiatorul nemilos

migratorul sălbatic        

maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre

renascentistul îndrăgostit de arte

internautul perplex și extatic

da

forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții

într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente

din mine

care mă înspăimântă

descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur

în măsură să-mi asum viața

n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic

deschis cu mult înainte de naștere…

Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros