Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 10 aprilie
Vizualizări: 64
Poezii din aceiaşi categorie
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Poem critic
Daca tot aveți timp,căutați să înțelegeți și să demontați teoriile mai marilor "zei ai științei",Darwin, Isaac Newton, Einstein,Galileo, Aristotel și alți semnatari ai altor "teorii sigure și eficiente", în baza cărora suntem mânați,de ei, care-s ca noi,culmea!
Ridicați întrebări și încercați să înțelegeți fenomenele cu mintea voastră,astfel ve-ti ajunge sa ignorați calculele "sigure și eficiente.
Combateti "știința sigură și eficientă" pe toate palierele,atunci se va declanșa un seism social al gândirii și a înțelegerii ,când noi OILE, incepem să gândim cu materia noastra cenusie!!!Ieșiți din șabloane,din normele impuse ...și alfel vă va fi dat, să vedeți mediul si soclul pe suprafața căruia ne ducem existența,decât cum ne tot "învață elitele"!
Aveți curaj și gândiți critic!
Ținem minte "citate memorabile" de acum mii de ani,și culmea, nu ne amintim mai nimic de acum 3-4 ani!😂😂😂
Nici măcar viața nu e "sigură și eficientă"!
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Poem critic
Daca tot aveți timp,căutați să înțelegeți și să demontați teoriile mai marilor "zei ai științei",Darwin, Isaac Newton, Einstein,Galileo, Aristotel și alți semnatari ai altor "teorii sigure și eficiente", în baza cărora suntem mânați,de ei, care-s ca noi,culmea!
Ridicați întrebări și încercați să înțelegeți fenomenele cu mintea voastră,astfel ve-ti ajunge sa ignorați calculele "sigure și eficiente.
Combateti "știința sigură și eficientă" pe toate palierele,atunci se va declanșa un seism social al gândirii și a înțelegerii ,când noi OILE, incepem să gândim cu materia noastra cenusie!!!Ieșiți din șabloane,din normele impuse ...și alfel vă va fi dat, să vedeți mediul si soclul pe suprafața căruia ne ducem existența,decât cum ne tot "învață elitele"!
Aveți curaj și gândiți critic!
Ținem minte "citate memorabile" de acum mii de ani,și culmea, nu ne amintim mai nimic de acum 3-4 ani!😂😂😂
Nici măcar viața nu e "sigură și eficientă"!
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Alte poezii ale autorului
Cu inima grea
Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i doar o factură cu plată
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Cu inima grea
Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i doar o factură cu plată
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Hoinar fără acasă
Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,
stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.
Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,
pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.
N-am unde să mă întorc,
acasă nu-i decât o idee răsuflată,
un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.
Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?
Mă gândesc să merg spre nord,
unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,
sau poate spre sud,
unde soarele e o cruce ce arde visătorii.
Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,
un gol ce nu se umple niciodată.
Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,
să ridic pereți din aer
și ferestre din tăceri,
să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.
Dar cui să-i spun „bun venit”
într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?
Vreau să plec, dar plec degeaba.
Drumurile-s doar iluzii,
un puzzle lipsit de margini.
Poate că locul meu nu există.
Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.