Tu

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,

atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul

locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile  Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

îmi este îndeajuns cât am        

nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele

într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr

negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă

( niște antichități fabuloase

ca toate antichitățile de altfel

pe care însă nu le mai vrea nimeni!)

acum mi le oferă tot ei la preț redus

sau pe gratis

urăsc aceste zile negre de vineri

pe acești necrofagi siniștrii

care-mi dezgroapă în fiecare an

în noiembrie

toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar

nici nu mai știu de când

nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite

cum s-ar putea crede

în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim

paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur

dar  nici nu-mi folosesc la nimic

așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia

mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea

sau covoarele arăbești lucrate de mână

relicve care mi-au precedat visele neîmplinite

iubitele nenăscute

speranțele fără acoperire…

nu

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci

printre nisipurile mișcătoare ale minții

mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri

 în biblii

cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii

când mă înspăimântă ideia de a trece strada

de a spune bună dimineața unei femei singure

sau părinților

care mi-au dat viața

și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji

cum spun ei

în necunoștință de cauză….    

nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta

în care nu se  întâlnește niciodată cererea cu oferta

mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți

crezând că nu mi-ar ajunge una

am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață

din cenușa durerii

degustând veninul  letal al viperei negre

am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței

la un loc cu lupii și urșii

nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta

să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului

halca lui de carne în sânge...

îmi iau viața la braț

fără prea multă tragere de inimă

mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur

doar eu și sufletul meu

să ne putem plânge în voie pe umăr

undeva în afara instanțelor de apel ale timpului

aproape imposibil

cunoscând  toate  ifosele și pretențiile vieții

veșnic nemulțumită

de aceea îmi calc pe inimă și o accept

ca pe o fatalitate

cineva ar putea crede că ne iubim

văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții

eu sobru

cu ochelari și cercel în ureche

ea îmbrăcată frivol

ca o femeie de moravuri ușoare

dar nu-i așa

între noi nu există dragoste

relația noastră se bazează pe interes

precum cea dintre doi frați siamezi

da

ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă  quasari și stelele fără soț

ireductibilili

Doamne

ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…