Tonuri

imaginea  lumii revărsându-se peste ochii noștri  

din ecranele televizoarelor

din sticla ferestrelor

sau din ochiul de ciclop al Internetului

îmi apare ca o încercare de mani***cenzure***re a ochiului

asupra minții

.

o iluzie fabricată din cioburile risipite ale realității

până la urmă

.

un film science fiction fără sfârșit

cu milioane și miliarde de episoade

.

nimic coerent însă

.

cel mult

o simplă îngrămădire de imagini

reprezentând cam aceleași locuri

cam aceleași lucruri

cam aceeași oameni

.

adevărata lume e alta

câteva palme de pământ

 câteva fețe cunoscute

.

le poți număra pe degete

.

o viață versatilă

ca o bielă-manivelă la motorul cu aburi

împărțită între un supermarket

un loc de muncă

.

și

poate

un strop de dragoste

.

de neînțeles

.

o lume surprinsă în selfie-uri

frivole

despre cum suntem sau am vrea să fim

.

fără nicio  speranță

până la greață…

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…

Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare, 
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară, 
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară? 

În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare, 
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii, 
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare, 
Un nor ce s-a trecut ușor pe tâmpla sură-a lunii... 

Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg, 
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace, 
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg, 
În ticăit nebun de orologiu care nu mai tace... 

Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu, 
Un ultim gând, o ultimă scrisoare, 
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu, 
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare... 

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

Sunt strain pe linga toate

Si batrin pe liga toti

Ruginind timpul se zbate

Multe zile fara nopti.

Ca saracul printre spice

calca gindul amintind

Ca sa nu ating pamintul

Si sa nu ramin flamind.

Pe alocuri

regretele caută cu disperare uitarea

intens gândurile mă învăluie

barierele se întind peste ani

e trist să cumpănesc

zilele gustând doar trecutul

inel peste lumea viselor

neg viitorul într-o aşteptare dementă

Printre raze

petrec oamenii de mâine

ispite minuscule

muşcând nesăţios aerul

Eram la fel

în urmă cu un veac

tremurător stingher

prin colţuri întunecate

esenţă de conştiinţă

rebut al drumurilor vieţii

neştiinţă izbăvită de păcatul norocului

Taci astăzi truditor al eternităţii