stihuri diamantine //6

De ce nu te vezi pe tine?
Cea de azi ,nu cea de ieri,
Sau alaltăieri,nu cea de maine,
Sau de poimâine..

De ce te minti mereu?
Si cu vorbe dulci te amagesti?
De ce mereu te necăjești,
Iar cu vorbe dulci te aburesti?

Ai putea să scrii un roman.

Gândurile ar fi un Cal Troian.

Evenimentele expuse ar uimi

Impunând prezența unei agerimi.

Faptele s-ar schimba în bine,

Fără cei care vor să dezbine.

Ai etala abilitățile prin scris

Imagine reală dintr-un paradis.

Inimile-n piepturi, toate laolaltă,

S-ar deschide ca o floare învoltă.

Sentimentele n-ar mai fi de izolare

Și efectul n-ar mai fi de oscilare.

Nu am mai șovăi și nici ezita,

Și-n viața noastră n-am mai imita,

Metehne ce luptă împotriva calității

Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.

Cum sufletele au ajuns

Doar niste piese la apus,

Fără vreun motiv anume 

Doar epave și ruine. 

De mult uitate 

Rupte parca de realitate 

Luate ca atare, 

Niște ființe fara scrupule ca la început.

Ne-am lăsat ca oameni 

Călcați în picioare 

De trăiri, de sentimente 

Poate oarbe, ascunse peste mii și mii de fețe.

Am lăsat sufletul călcat în picioare

Ne-am înrăit fără să doară, 

Ne-am rupt bucăți din el

Din nou și din nou ca să doară.

Destine am rupt,

Vise am spulberat

Am vrut să lăsăm egoul de ne egalat. 

Orgoliul ce rupe speranțe 

A prins mai mult ca niciodată o așa amploare, 

Peste promisiuni și poate...

Peste tot ce a mai rămas viu, in oameni.

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

desfășurări de zile, minute și secunde

pe-ntinderi tumultoase

de ape.

 din crisalida,

lepidoptera

ascultă 

clocotitoarea tânguire

a prizonierilor

legați cu lanțuri

la mâini și la

picioare.

la ceasul al șaselea,

bătaia din aripi a

unui firav fluture,

va transforma

căderea

într -o victorioasă-nălțare.

faptul de a exista

de a fi real

( de a crede că ești real! )

Om

nu înseamnă nimic

omul n-are decât o viață

prea puțin

pentru câte căutări și eșecuri îl așteaptă

rațiunea

această povară a minții

este ruptă de viață

lumea rămâne o simplă aglomerare de lucruri

despărțită de drumuri

punctul din care privim spre infinit

fără să-l cuprindem

suntem prea mici pentru asta

prea scunzi

în raport  cu Calea Lactee

cu alte căi

cu Cosmosul

cu Dumnezeu

ne-am născut dintr-o regretabilă eroare de calcul

dintr-o aberație accidentală a materiei

și nu contenim să ne mirăm că suntem

(așa cum ne place să credem!)

fără să fim…

clopote de râuri de-argint-

într-un verde mângâietor,

 îmblânzesc asprimile iernii,

cu scânteieri de baladă.

când clopotele cu-ale

 lor colinde,

scutură vârfurile brazilor,

din negurile uitate ale-istoriei,

crăișorul munților

vine ca o furtună,

soarta să ne-o limpezească.

aerul să-l facă mai curat.

jertfă pe-altarul iubirii de neam și țară,

ofrandă nepieritoare de credință.

fulgi de zăpadă

îmbracă într-o maramă argintie

sufletele întristate.

mireasma de pâine caldă

îmblânzește   vacarmul ulițelor...

harul păcii, ca o ploaie caldă de vară

se revarsă din ceruri.

pruncii au adormit în copaie....

numai

vântul duce spre împărăția cerurilor

o năframă,

un fluier și-o scrisoare.

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

noi linii de cod 

curăță rețelele AI 

de materia

întunecată

evadând

din cercul lucrurilor reale,

băiatul cu rucsac,

probabil,

are la pălărie

flori de piatră.

÷

e posibil, ca

libelula- pripășită

pe frigul ăsta, în grădină,

să nu fie o dronă.

dincolo de

 marile crispări ale-ntinselor deșerturi,

de bolborăseala vântoaselor 

rătăcită-n crăpături de peșteri,

“te-nvăluie o adiere de-nceput,

ce poartă-n miezul ei 

o naștere

de muguri încă neștiuți;

și-o liniște curată, nepământeană,

ca o privire

ce n-a fost nicicând rostită."