Prizonieri

Totul a început în vis.

Nu te cunoșteam încă.

Dar...

a făcut timpul o pauză 

și privirile noastre s-au îmbrățișat 

într-o infinitate de emoții.

Poate din altă viață te cunoașteam.

Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi 

o viață, poate, trăită deja.

O viață în care viața mea

era și viața ta.

... și atunci am știut 

că în acea clipă infinită,

pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,

că inima mea te-a recunoscut.

Te urăsc fiindcă...

m-ai ucis printr-o privire,

ca să mă renasc la o viață de sclavă...

sunt sclava gândurilor 

și dorințelor mele,

iar fiecare picătură ce curge prin mine

are chipul tău.

Dar...

mai mult te urăsc pentru că,

iubindu-te, nu pot sa te iubesc.

Când vom înțelege, oare, că timpul 

este doar proiecția emoțiilor noastre?

Ne-am anesteziat sufletul cu nevoi iluzorii

și amânăm să simțim prezentul

într-un viitor construit din goluri interioare.

Alergăm cu inimile epuizate 

spre o fericire eternă,

fără să recunoaștem că durerea

este puntea care ne transformă

supraviețuirea în existență trăită.

Oare de ce timpul dizolvă raiul mult râvnit 

și ne aruncă, din când în când, doar o sclipire

a scânteii din ceea ce ar putea fi?

Ne-am obișnuit să purtăm o armură de plumb

și o folosim ca scuză pentru aripile noastre frânte,

pentru neputința de a simți 

cum ne curge timpul prin vene.

Dacă am schimba modul cum privim greutățile,

oare drumul nu ne-ar duce spre libertate?

...spre libertatea de a putea să simțim 

cine suntem noi fără mască,

spre libertatea de a putea să simțim 

scânteia ascunsă în noi

dinainte să intrăm în timp.

Fac un pas timid

în necunoscut.

Simt ecoul unui vis în care rescriu

emoții din trecut.

Alunec și cad

într-o cascadă infinită 

de gânduri și dorințe.

... și atunci simt cum sărutul tău 

dă viață vieții mele.

Daca m-aș urca

în copacul inimii tale

aș putea atinge cerul.

..dar nu pot...

e prea înalt.

...de câte ori 

îți cade o frunză,

mă gandesc că vrei 

să mă acopăr cu tine.

Navighez involuntar 

pe o mare de emoții.

Fără țintă, fără timp,

dezgolită de-orice gând,

sfârșesc prin a începe 

s-ancorez profund în visuri.

Privesc în mine și descopăr 

că mi-ai dizolvat realitatea 

într-un dor fără sfârșit.

Mi-e dor...

de eul meu întreg.

Lumina înfruntă orice întuneric

Ca Soarele în lobul său sferic,

Ce îți dăruiește energia în viață

Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.

Depășești cu putere, ardoare

Orice eveniment care doare.

Lupți cu întunericul malefic

Și îți dorești un climat benefic.

Identifici s-apuci o cale măiastră

Precum a cerului culoare albastră.

Încerci să descoperi în suflet

Un drag sentiment și răsuflet.

Întunericului din noapte

Stelele și Luna-i sunt înțelepte,

Transformându-i paradoxul

Astfel ca magia să fie influxul.

Lumină-n suflet și în minte,

Iubire ce nu se dezminte.

Petreci momente fără de cusur

Chiar dacă părul ți-este sur.

Prietenii mei s-au risipit prin lume,

Mai știu câte ceva, și-i țin lângă mine,

Aduc trecutul ceva mai aproape

Mă fură gândul, ca valul pe ape...

Nu aveți cum ști, cât de des vă pomenesc,

Acel trecut, cu voi alături mi-l doresc,

Zilele posace, le pot trimite, undeva 

Nu cred că le mai dorește cineva.

Pot să vă chem, oare fac bine?

 Atâtea rele noi, se bulucesc în lume,

Veniți, dragii mei, pe meleagurile noastre

Veniți din risipire, la casele voastre.

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..

Tatălui vostru, de aici, pe pământ,

Cinstiți-i numele său,

Ascultaţi vorba sa,

Bucuraţi-vă în casa sa,

Ca un copil, toată viaţa.

Pâinea pe care v-o pune pe masă,

Cea, cu multă trudă muncită,

Să vă fie mereu mai gustoasă,

Decât orice ospăț, decât orice ispită.

Plângeţi pentru lacrima sa,

Iertaţi-l atunci când nu mai poate,

Şi fericiți-vă împreună, în toate.

Amin!

Dumnezeu, mă rog la tine, Doamne,

Să fiu cu acest băiat pe veci.

Îmi imaginezi cu el o mie:

Cum stau cu el în pat, 

îmbrățișați, cum că deja avem familie

și o mică copie de-al lui, un frumos băiat.

Îmi imaginez cum nu putem unul fără celălalt

Și cum mă ia în brațe mereu când vine-acasă.

Mă văd dansând cu el atât de relaxat

Auzindu-l spunând cât sunt de frumoasă.

Îmi imaginez în nopțile în care nu pot să adorm

Cum mă ține lângă el strâns și obrajii mi-i sărută

și cum orice gând de-al meu îl ascultă, 

Ajutându-mă intr-un final să am somn.

Mi-l imaginez cum cu al nostru copil se joacă

și că îl privește într-atât de frumos,

Cum nu poate un moment fără noi să îl petreacă,

Căci suntem pentru el un lucru atât de prețios.

Mă rog la tine, Doamne, ca aceste gânduri să devină realitate, 

Să privesc în spate la cele scrise

Și să spun că s-au împlinit toate.

Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..

M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.

I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.

Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.

Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,

Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.

Ajutor..,strig și eu stins in mine,

Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..

Ajutor..