Prizonieri

Te urăsc fiindcă...

m-ai ucis printr-o privire,

ca să mă renasc la o viață de sclavă...

sunt sclava gândurilor 

și dorințelor mele,

iar fiecare picătură ce curge prin mine

are chipul tău.

Dar...

mai mult te urăsc pentru că,

iubindu-te, nu pot sa te iubesc.

Deschide ușa sufletului 

și adu-ți aminte să respiri.

Simte fiecare celulă din interiorul tău

prin care curge un adevăr imemorial.

Înlătură toate identitățile împrumutate 

și încheie acest război interior,

care contaminează fiecare amintire 

înrădăcinată în adâncul unei cunoașteri 

nenăscuta încă....

.....prin prezență.

 Privește în față timpul ce-acum e măsurat 

și încheie agonia eternului consum.

Apoi întoarce ușor clepsidra

și lasă clipele să curgă înapoi.

Uită ecoul întârziat al eului tău de ieri

și cunoaște-ți Adevărul.

El nu are nevoie de credință 

ci de recunoaștere!

Navighez involuntar 

pe o mare de emoții.

Fără țintă, fără timp,

dezgolită de-orice gând,

sfârșesc prin a începe 

s-ancorez profund în visuri.

Privesc în mine și descopăr 

că mi-ai dizolvat realitatea 

într-un dor fără sfârșit.

Mi-e dor...

de eul meu întreg.

Când vom înțelege, oare, că timpul 

este doar proiecția emoțiilor noastre?

Ne-am anesteziat sufletul cu nevoi iluzorii

și amânăm să simțim prezentul

într-un viitor construit din goluri interioare.

Alergăm cu inimile epuizate 

spre o fericire eternă,

fără să recunoaștem că durerea

este puntea care ne transformă

supraviețuirea în existență trăită.

Oare de ce timpul dizolvă raiul mult râvnit 

și ne aruncă, din când în când, doar o sclipire

a scânteii din ceea ce ar putea fi?

Ne-am obișnuit să purtăm o armură de plumb

și o folosim ca scuză pentru aripile noastre frânte,

pentru neputința de a simți 

cum ne curge timpul prin vene.

Dacă am schimba modul cum privim greutățile,

oare drumul nu ne-ar duce spre libertate?

...spre libertatea de a putea să simțim 

cine suntem noi fără mască,

spre libertatea de a putea să simțim 

scânteia ascunsă în noi

dinainte să intrăm în timp.

Vino - te aștept dintotdeauna!

Șoptește-i vântului în sunet de vioară 

și fă-mă să vibrez într-una

ca liniștea surdă din fiecare seară.

Te simt în răcoarea vie a dimineții 

și în aburii timizi de la cafea.

Alungă-mi încet din umbrele tristeții 

și îmbracă-mă ușor cu umbra ta .

Mi-e dor de un dor demult uitat, 

de un Acum dincolo de timp în doi.

Și umple golul adânc înrădăcinat

Cu Adevărul sacru ce l-am pierdut in noi.

Vino - să transcendem timpuri,

Să ne unim în izvoare de foc

Ce-aprind în noi străine gânduri:

Caut ceva sau doar fug de-a sta pe loc?

Daca m-aș urca

în copacul inimii tale

aș putea atinge cerul.

..dar nu pot...

e prea înalt.

...de câte ori 

îți cade o frunză,

mă gandesc că vrei 

să mă acopăr cu tine.

Demnitatea nu este un strigăt, ci o tăcere înaltă,un munte care crește înăuntru fără să ceară permisiunea văilor.E pământul pe care calci atunci când drumul se surpă,linia dreaptă pe care o desenezi cu propria coloană într-o lume care învață, tot mai des, geometria plecăciunii.

Nu se poartă la rever, ca o decorație de împrumut,ci se simte în felul în care ochii tăi refuză să devină oglinzipentru minciunile altora.

E acea lumină rece și clară de zori,care nu se lasă vândută pe monede de sticlă,nici schimbată pe liniștea falsă a unei cuști aurite.

Când restul lumii devine un zgomot de genunchi loviți de asfalt,demnitatea e pasul tău singuratic,ferm,fără ecou de teamă,păstrând între tâmple un cer întreg, neatins,chiar și atunci când tavanul e gata să cadă.

Cine am dorit să fiu? Copilăria, așa cum a fost,

cu un tată minunat, cu o mamă iubitoare ,cum a fost a mea,

cu o soră care mi-a fost alături, la bine și la rău. Mediul în care am crecut 

m-a marcat. Terminând copilăria, mi-ași fi dorit un loc de muncă, 

cu o profesie pe care s-o fac cu plăcere, să nu depind de nimeni.

      Dar în societatea de azi, care a devenit o temută junglă, nu știi de 

cine să te ferești, să nu te păcălești.... 

      Ași fi vrut să ajut oamenii în suferință, să am grijă de copii părăsiți 

de părinții uitați și de suflețelele necuvântătoare.

     Mi-ar fi plăcut să lucrez într-o instituție de cercetare, am o fire 

curioasă, nepotolită;

     Dar după cum se vede,nu am avut norocul, să fac ce mi-am dorit.

     Am navigat pe valurile vieții ce m-au purtat....

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

Mi-s roși creieri și prin vine curge-un sânge otrăvit
E țărâna care geme pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu smintire doru-ntreg într -un cuvânt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Si de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Si de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța raze, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa nepăsării o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Si în iarna care vine și în toamna care trece
Nu-ncălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă mai pișcă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Si am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar s-a plămădit -

Au s-o caute, au s-o rupă, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vânt ce frunza o petrece
Si-a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.

totu-i la liber în viața aceasta

ai nevoie de puțină nefericire

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!