Poems in the same category
Marea nimănui
Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,
Când ai intrat neanunțat în viața mea
Și-ai devenit
Miracolul mult așteptat, dorit...
Navigam amândoi, aruncați de furtună
În valurile mării nimănui,
Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,
Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.
Apoi, noaptea s-a așternut
Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,
Când printre valurile mării nimănui
Ai dispărut...
Dar... nu am renunțat, n-am disperat,
Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!
Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,
Revino, fii eroul, salvatorul meu.
Și azi și mâine și mereu,
Să navigăm pe marea nimănui,
Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,
Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...
Totul e pustiu
E frig si intunecat
aici totul trebuie sa induri,
frica e de indurat,
pina la urma ai sa mori.
Te gindesti la cei mai rau,
ziua trece tot mai greu,
noptile sunt iar pustii
eu astept catu sa vii.
ore-n tregi si zile grele
dispar greu ca niste stele
As vrea ca sa fie sore
te astept cu nerabdare!
Am fost creata de un gand.
Am fost creata de un gand.
Ma plimb pe strazile din cer
Te vad visand cu capu-n palme
Ma apropii si te intreb
Ce vis cauti ,plin de farmec?
Tu m-ai chemat in noptile cu luna
Tu m-ai strigat
In zilele cu soare
Tu m-ai creat din inima plapanda
Tu m-ai adus in viata ta,pe mare.
Tu m-ai chemat prin vantul care zburda
Pe campul plin de flori si de albine
Tu m-ai iubit prin Univers
Atunci cand m-ai ales pe mine.
La poarta inimii am batut
Si am ales sa fiu vazuta
De tine cel ce m-a creat
Dintr-o dragoste pierduta.
CĂLĂTOR STRĂIN...
CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)
Se duce noaptea la culcare
când ziua în taină poposeşte
printre clădiri cu felinare
la care nimeni nu soseşte...
De strajă, stat-au noaptea întreagă
şi, obosite, se aşează
pe cai pierduţi în zarea largă
la care sufletu'mi veghează...
Tu te-ai trezit mult mai devreme...
Cocoşii tăi cântau pe când,
de demoni, încercai a nu te teme,
dar te temeai de al tău gând...
În prispa'ţi au cântat cocoşii
cu mii de clipe înainte!
Tu nu-i auzi căci, pene roşii
te-au prins în mreje, jurăminte!...
Şi n-ai văzut cum dimineaţa
s-a prefăcut într-o sulfină
şi n-ai simţit în tine viaţa
cerându-şi rolul de verbină...
În nopţile de sărbătoare...
Ştiu că visezi dar, în zadar,
dacă nu rogi această floare
să îţi vindece un gând hoinar...
Verbina, numai dânsa, ştie
a ne fi leac desăvârşit
de aceea, o sădeau prin vie
romanii şi cei din Egipt...
Or, dacă astă iarbă sacră
ne-ar fi salvat de dor, de chin,
am fi aflat ce ne consacră...
Iubirea sau un alt destin!
Căci, a iubi nu e un drept,
nu e pedeapsă de la zei,
ci e destin de înţelept
pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!
Încă e timp, de înţelegi
că tu eşti soarta, eşti puterea,
întinde mâna să alegi
iubire pură, nu durerea!
Întinde mâinile amândouă,
nu obosi, mai e puţin
şi alte mâini pline cu rouă
te-or mângâia, ţi-or fi alin!
Se duce noaptea la culcare
când ziua în taină poposeşte,
printre clădiri cu felinare
un călător străin soseşte...
🎤 Monolog: Ecouri de dor
Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.
Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?
De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?
De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?
Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.
Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,
atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.
Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,
dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.
Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.
Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.
Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou
ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.
Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,
poate o să învăț să trăiesc fără tine…
Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.
Și ecourile dorului…
ele nu mor niciodată.
zece dimineti
pariez un pachet de țigări
și-un singur leu și două gări
că-n dimineți în care pleci
nu voi plânge zece seri;
dar când te-ntorci de doua ori
in cele zece dimineți
trupu-mi cade nevoit
caci nu-mi aminteam cum saruti
sau cum iubesti
sau cum zâmbești.
Marea nimănui
Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,
Când ai intrat neanunțat în viața mea
Și-ai devenit
Miracolul mult așteptat, dorit...
Navigam amândoi, aruncați de furtună
În valurile mării nimănui,
Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,
Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.
Apoi, noaptea s-a așternut
Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,
Când printre valurile mării nimănui
Ai dispărut...
Dar... nu am renunțat, n-am disperat,
Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!
Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,
Revino, fii eroul, salvatorul meu.
Și azi și mâine și mereu,
Să navigăm pe marea nimănui,
Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,
Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...
Totul e pustiu
E frig si intunecat
aici totul trebuie sa induri,
frica e de indurat,
pina la urma ai sa mori.
Te gindesti la cei mai rau,
ziua trece tot mai greu,
noptile sunt iar pustii
eu astept catu sa vii.
ore-n tregi si zile grele
dispar greu ca niste stele
As vrea ca sa fie sore
te astept cu nerabdare!
Am fost creata de un gand.
Am fost creata de un gand.
Ma plimb pe strazile din cer
Te vad visand cu capu-n palme
Ma apropii si te intreb
Ce vis cauti ,plin de farmec?
Tu m-ai chemat in noptile cu luna
Tu m-ai strigat
In zilele cu soare
Tu m-ai creat din inima plapanda
Tu m-ai adus in viata ta,pe mare.
Tu m-ai chemat prin vantul care zburda
Pe campul plin de flori si de albine
Tu m-ai iubit prin Univers
Atunci cand m-ai ales pe mine.
La poarta inimii am batut
Si am ales sa fiu vazuta
De tine cel ce m-a creat
Dintr-o dragoste pierduta.
CĂLĂTOR STRĂIN...
CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)
Se duce noaptea la culcare
când ziua în taină poposeşte
printre clădiri cu felinare
la care nimeni nu soseşte...
De strajă, stat-au noaptea întreagă
şi, obosite, se aşează
pe cai pierduţi în zarea largă
la care sufletu'mi veghează...
Tu te-ai trezit mult mai devreme...
Cocoşii tăi cântau pe când,
de demoni, încercai a nu te teme,
dar te temeai de al tău gând...
În prispa'ţi au cântat cocoşii
cu mii de clipe înainte!
Tu nu-i auzi căci, pene roşii
te-au prins în mreje, jurăminte!...
Şi n-ai văzut cum dimineaţa
s-a prefăcut într-o sulfină
şi n-ai simţit în tine viaţa
cerându-şi rolul de verbină...
În nopţile de sărbătoare...
Ştiu că visezi dar, în zadar,
dacă nu rogi această floare
să îţi vindece un gând hoinar...
Verbina, numai dânsa, ştie
a ne fi leac desăvârşit
de aceea, o sădeau prin vie
romanii şi cei din Egipt...
Or, dacă astă iarbă sacră
ne-ar fi salvat de dor, de chin,
am fi aflat ce ne consacră...
Iubirea sau un alt destin!
Căci, a iubi nu e un drept,
nu e pedeapsă de la zei,
ci e destin de înţelept
pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!
Încă e timp, de înţelegi
că tu eşti soarta, eşti puterea,
întinde mâna să alegi
iubire pură, nu durerea!
Întinde mâinile amândouă,
nu obosi, mai e puţin
şi alte mâini pline cu rouă
te-or mângâia, ţi-or fi alin!
Se duce noaptea la culcare
când ziua în taină poposeşte,
printre clădiri cu felinare
un călător străin soseşte...
🎤 Monolog: Ecouri de dor
Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.
Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?
De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?
De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?
Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.
Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,
atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.
Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,
dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.
Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.
Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.
Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou
ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.
Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,
poate o să învăț să trăiesc fără tine…
Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.
Și ecourile dorului…
ele nu mor niciodată.
zece dimineti
pariez un pachet de țigări
și-un singur leu și două gări
că-n dimineți în care pleci
nu voi plânge zece seri;
dar când te-ntorci de doua ori
in cele zece dimineți
trupu-mi cade nevoit
caci nu-mi aminteam cum saruti
sau cum iubesti
sau cum zâmbești.
Other poems by the author
Retrăire
Ai aruncat în mine cu flăcări
proaspăt aprinse sub pleoapele tale.
Iar eu...
Fără scut și fără arme,
m-am abandonat unui dor
născut înainte
ca eu să fi cunoscut norii
care au picurat oceanele.
Totuși... acum, când timpul
a prăfuit clipele,
te rog,
încătușează umbra acestor gânduri
care fug spre tine!
Deja vu
Totul a început în vis.
Nu te cunoșteam încă.
Dar...
a făcut timpul o pauză
și privirile noastre s-au îmbrățișat
într-o infinitate de emoții.
Poate din altă viață te cunoașteam.
Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi
o viață, poate, trăită deja.
O viață în care viața mea
era și viața ta.
... și atunci am știut
că în acea clipă infinită,
pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,
că inima mea te-a recunoscut.
SINCRON
Înainte să știm să respirăm
ne-am promis o reîntâlnire,
peste timp, peste lumi, în alte vieți....
Ne-a fost predestinat să ne unim privirile...
doar atunci sufletele noastre vor ști....
În lumea asta am învățat
să trăiesc cu un dor nestins,
care apasă ca un seism
pe acea rană deschisă cândva,
cu speranța că respirația ta
va vindeca golul înrădăcinat,
înscris în ADN-ul ființei mele.
Acum văd clar,
dincolo de acest exil terestru.
ne-am recunoscut...
Totuși , până și cel mai îndepărtat gând
îmi spune că , deși avem aceeași misiune,
avem direcții diferite.
Mă ridic deasupra propriilor amintiri,
îmi scutur sufletul
și continui să aștept,
ca timpurile noastre să bată în același timp.
Retrăire
Ai aruncat în mine cu flăcări
proaspăt aprinse sub pleoapele tale.
Iar eu...
Fără scut și fără arme,
m-am abandonat unui dor
născut înainte
ca eu să fi cunoscut norii
care au picurat oceanele.
Totuși... acum, când timpul
a prăfuit clipele,
te rog,
încătușează umbra acestor gânduri
care fug spre tine!
Deja vu
Totul a început în vis.
Nu te cunoșteam încă.
Dar...
a făcut timpul o pauză
și privirile noastre s-au îmbrățișat
într-o infinitate de emoții.
Poate din altă viață te cunoașteam.
Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi
o viață, poate, trăită deja.
O viață în care viața mea
era și viața ta.
... și atunci am știut
că în acea clipă infinită,
pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,
că inima mea te-a recunoscut.
SINCRON
Înainte să știm să respirăm
ne-am promis o reîntâlnire,
peste timp, peste lumi, în alte vieți....
Ne-a fost predestinat să ne unim privirile...
doar atunci sufletele noastre vor ști....
În lumea asta am învățat
să trăiesc cu un dor nestins,
care apasă ca un seism
pe acea rană deschisă cândva,
cu speranța că respirația ta
va vindeca golul înrădăcinat,
înscris în ADN-ul ființei mele.
Acum văd clar,
dincolo de acest exil terestru.
ne-am recunoscut...
Totuși , până și cel mai îndepărtat gând
îmi spune că , deși avem aceeași misiune,
avem direcții diferite.
Mă ridic deasupra propriilor amintiri,
îmi scutur sufletul
și continui să aștept,
ca timpurile noastre să bată în același timp.